Apropoul este cunoscut în Arad – Biserica Ekklesia (detalii aici). Plus, tot la Arad, scandalul din jurul filmului despre Arsenie Boca. Tema este sensibilă, dar, dacă ne luăm în serios, nu putem trece pe lângă ea de parcă nu ar fi ceva important și cu profunde consecințe pentru viața comunității.

Înainte de toate să stabilim cadrele. Istorice și statistice.

Conform Constituției, în România zilelor noastre, nu există o religie de stat, biserica fiind o instituție autonomă, iar statul fiind laic. Știm cum am ajuns aici, în fond este vorba de modernizare, un lung proces prin care biserica și statul au fost separate, înainte de toate în Europa, ca în cele din urmă majoritatea țărilor din lume să urmeze exemplul. Nu și țările arabe, acolo unde islamul rămâne un factor politic determinant, resimțit, de altfel, ca o amenințare în Europa. Și nu numai.

În România, situația este mai specifică, ținând cont de deosebirile până astăzi existente dintre așa zisele teritorii istorice, înainte de toate Muntenia, Moldova și Transilvania. Apoi mai este și perioada comunistă, o vreme în care Biserica a fost, cel puțin la început, considerată ca principala opoziție la noua orânduire, asigurând acesteia astfel un reviriment compensatoriu în perioada din ultimele decenii, hai să le numim postcomuniste.

Cert este că, așa cum ne spun statisticile, chiar dacă ele nu pot fi luate ca atare, ci mai mult orientative, suntem cea mai religioasă, ca să nu zic bisericoasă țară în UE, și ne aflăm printre primele zece țări în lume din acest punct de vedere. Pentru comparație ajunge doar să vedem că în cele mai puțin „religioase” țări europene – Suedia, Cehia, Mare Britanie – șapte oameni din zece se declară nereligioși, în timp ce la noi această cifră nu reușește să „nască” nici măcar un om. Dar suntem cei mai bisericoși și în lumea ortodoxă, doar o singură țară ne întrece: da, ați ghicit: Moldova!

În România, desigur, factorul determinat este ortodoxia. După datele recensământului din 2022, aproape 84% dintre români s-au declarat ortodocși. Urmează catolicii, mai puțin de 4%, reformații cu trei și, surpriză, penticostalii, mult peste doi la sută. În cifre asta înseamnă: 16 milioane ortodocși, aproape 1 milion catolici, șase sute de mii reformați și aproape patru sute de mii de penticostali.

Biserica Ortodoxă, în mod evident, domină „piața”, celelalte Biserici în scădere de credincioși se descurcă și ele cum pot, singura în creștere exponențială fiind ce penticostală, cea care în ultimele trei decenii și-a dublat numărul aderenților. În România postdecembristă se construiesc în medie 90 de biserici pe an, majoritatea ortodoxe și neoprotestante, numărul total construit din 89 încoace fiind de peste 2000. Din acest punct de vedere suntem lideri absoluți, să vedem semnificațiile.

Să reținem de la început că nu este vorba de vreo „spiritualizare” religioasă superioară a românilor, Biserica Ortodoxă, în mod tradițional, fiind una care nu tolerează ieșirea din dogma milenară, neavând o latură „protestantă”. În același timp și tot în mod tradițional are o dimensiune politică bine stabilită, împletirea dintre liderii Bisericii și liderii politici ai statului, chiar dacă mai nou nu se mai poartă, fiind oarecum de la sine înțeleasă.

Neavând această „ieșire” protestantă, românii nemulțumiți de ce le oferă ortodoxia (credința adevărată, corectă) s-au orientat, mai ales de la sfârșitul secolului XIX și în mod deosebit în secolul XX, spre confesiunile neoprotestante de sorginte americană. Cu atât mai mult cu cât în acest caz există o dimensiune mai puțin obișnuită pe la noi, cea a „întreprinderii”, a businessului, a afacerii în derulare.

Altfel spus, prezența atât de activă a bisericilor și cultelor în viața românească, fără pereche în Europa, se explică mai ales prin caracterul practic, protector și avantajos și mai puțin prin efervescența spirituală. Nu de credință și de conștiință vorbim în primul rând, ci de avantajele practice, chiar de câștiguri, profituri pe care ți le poți asigura prin această apartenență. Mai ales dacă faci parte din elita vreunei organizații bisericești.

Simplu spus, în România este o afacere să fii un personaj important în vreo confesiune. Desigur, sunt diferențe între ierarhia ortodoxă, în care poți ajunge doar prin mecanismele tradiționale, stabilite de-a lungul secolelor și cele neoprotestante, cele care, funcționând chiar ca niște întreprinderi, permit mișcări bruște în funcție de situație, exact ca în lumea afacerilor. Biserica Ortodoxă are o elită centrală, chiar dacă națională, ceilalți fiind nevoiți să se subordoneze. La fel se întâmplă și la catolici și protestanți, mișcările aici fiind supervizate de o conducere de vârf și care, spre deosebire de ortodoxie, în cele mai multe cazuri, se află în afara țării.

În cazul neoprotestanților, acest control nu funcționează, dacă nu ești mulțumit cu ce se întâmplă în comunitatea de care aparții și ai spirit antreprenorial, îți formezi o nouă „adunare”, te pui în frunte și gata, s-a născut o „biserică” nouă, așa cum am văzut asta în cazul bisericii Ekklesia din Arad.

Altfel, nițel mai pretențios spus, religia în România zilelor noastre – ca de altfel mai mult sau mai puțin peste tot unde e vorba de biserici-instituții – are prea puțină latură „transcendentală”, spirituală, acea dimensiune invocată mereu de pe amvon, fiind vorba mai mult de profit decât de credință, de câștig decât mântuire.

Biserica zilelor noastre nu mai este stat în stat, ci o afacere pe o piață imposibil de controlat de către stat. Și atunci, statul, politicul ce să facă, nu-i așa, se duce și el la piață. Să cumpere sprijin la preț redus…