Pentru a construi răspunsul la întrebarea din titlu încep cu o poveste din tinerețea mea.
Nu neapărat revoluționară, dar furtunoasă oricum, având în vedere condițiile de atunci. Eram proaspăt angajat la o firmă locală de prestări servicii. Am făcut multe cunoștințe noi, printre care un maistru cu care ne-am înhămat la proiectarea unei scule pentru o secție – întâmplător secția se afla la Semlac – de confecționat încălțăminte.

Și pentru că asta presupunea deplasări de „documentare”, ceea ce însemna că aveam timp berechet, omul m-a introdus în pasiunea sa fundamentală: plimbarea cu barca pe Mureș. Barca era ancorată, printre altele, în spatele fabricii de zahăr. Dimineața, mergeam direct în „port”, luam bărcuța cu motor și după o scurtă plimbare ne îndreptam spre Trei Insule. Așa se numea și se numește în continuare locul, degeaba se miră de pe pasarelă Domnul Bibarț. Acolo ne delectam cu ceilalți insulari în timp ce întocmeam „documentația” tehnică a sculei.
Contează mai puțin cum s-a terminat povestea, important este că atunci am făcut cunoștință cu viața și felul de a fi al oamenilor de pe Mureș. Da, formau o categorie aparte printre arădeni, o castă de fapt a celor care din primăvară până în toamnă trăiau pe râu, fie că se plimbau doar cu barca sau și mai pescuiau. Cei mai mulți stăteau în „căsuțe” pe Trei Insule, de acolo mergeau la lucru și tot acolo se întorceau după serviciu.

Dar ce este mai important se referă la cunoștințele în ale navigației pe Mureș și la disciplina care decurgea de aici. Bărcile reprezentau adevărate mândrii pentru proprietari, erau întreținute ca lumea, îmbunătățite continuu, iar cine punea mâna pe un motor occidental, eventual Johnson sau Mercury, devenea obiect de admirație și invidie pentru ceilalți.

Bineînțeles, regulile nu erau stabilite doar de ei, ci de autoritățile care supervizau această formă de escapadă din ghearele vieții anoste și plictisitoare din anii socialismului zis biruitor. Bărcile erau înregistrate, iar barcagiii aveau un fel de certificat-permis, asemănător permisului de conducere la mașini. Nu era o surpriză să apară „băieții” la un control care se termina de obicei la niște mici și beri pe insulă.

Lucrurile, din acest punct de vedere cel puțin, nu s-au schimbat nici acum. Ca să fi posesor de barcă, chiar și fără motor și să ai dreptul să navighezi, chiar și pe Mureș, ai nevoie de o serie întreagă de aprobări și certificate.

Din câte știm până acum, barcagiul, omul care este vinovat pentru răsturnarea bărcii aproape de portul Periam, nu era în regulă de nici un fel, fără să mai vorbim că era și băut. Mă rog, pe apă o bere, două nu reprezintă un capăt de țară, nu e ca pe șosea, trebuie să fi tare nepriceput sau beat să răstorni barca cu 11 pasageri la câțiva metri de mal.

Dar mai grav este că toate astea s-au întâmplat în mijlocul unei nepăsări totale din partea autorităților.

Este aproape exclus ca acest „transport” la terasa din portul Periam să fi reprezentat o excepție, ceva nemaiîntâlnit. Iar dacă era ceva obișnuit, atunci vina este a tuturor celor care nu au realizat riscurile, respectiv posibilitatea unui asemenea eveniment dramatic. Și nu au semnalat pericolul, respectiv responsabilitatea autorităților care nu au realizat ce se întâmplă.

Sigur, sunt și circumstanțe atenuante în ceea ce privește vina celor din jur. Locul este absolut periferic, aflat la marginea celor două județe, Periamul fiind deja în Timiș. Cu toate acestea este aproape imposibil să nu ajungă la urechea celor din domeniu, a autorităților care răspund de ce se întâmplă pe Mureș, că oamenii din zonă trec regulat râul cu barca fără să aibă respect pentru cele mai elementare măsuri de siguranță.

Tăcerea celor care altfel se exteriorizează zilnic, lăudându-se cu marile lor realizări, este cel puțin simptomatică.

Desigur, nu este vina lor directă, nu au ce să își reproșeze personal, însă prin alte locuri la asemenea tragedii cei care răspund de viața comunității care i-a ales ies în față cel puțin ca să își exprime tristețea și preocuparea pentru ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple în viitor.

Am văzut ce au făcut cei aleși în weekend-ul în care s-a întâmplat tragedia. Au fost peste tot, la Săvârșin, la Bruxelles, dar niciunuia nu i-a trecut prin cap să se ducă la fața locului, să exprime măcar câteva cuvinte de consolare celor care acum sunt în doliu.

Da, este și vina noastră, a celor care trecem nonșalanți pe lângă lucruri făcute de mântuială și dăm din mână a lehamite la auzul neseriozității celor care răspund de administrarea treburilor publice.

În fond, orice minune ține trei zile, se va uita și de asta, iar treburile vor merge mai departe așa cum ne-am obișnuit: vorbe și fotografii multe pe FB, dar lipsă totală de preocupare sinceră pentru cei care, nefiind nici bogați, nici influenți, adică niște neica-nimeni acolo, ar avea nevoie, din când în când și de atenția noastră.

Și nu doar din patru în patru ani…