Mai nou auzim rar despre Ion Iliescu.

Este pomenit mai mult pe site-urile de socializare și înainte de toate în spiritul bășcălios al poporului din care a „emanat” în 22 Decembrie 1989. Acest spirit hrănit din neîmpliniri și imposibilități care se realizează se ia mai nou doar de vârsta sa, indicând caracterul etern al fenomenului personificat de fostul președinte.

Opinia publică, împărțită între hai să nu ne facem iluzii și așa nu se mai poate, nici nu mai bagă de seamă informația că rechizitoriul Parchetului în așa numitul dosar al Revoluției, refăcut a nu se mai știe câta oară, repune problema pe tapet, cheamă în instanță trei persoane în frunte cu Ion Iliescu pentru crime împotriva umanității. Este vorba, pe lângă el, de Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus, fost comandant al aviației militare în zilele de foc dintre 22 și 30 Decembrie 1989.

Ceilalți, în frunte cu generalii Cico Dumitrescu, Stănculescu și Militaru, nu mai pot fi citați, fiind plecați pe eternele câmpuri de vânătoare și conspirație, acolo unde Iliescu, conform bancurilor de prost gust de pe FB, nu mai vrea să plece.

Din această perspectivă, așa cum stabilește și ultimul rechizitoriu, ceea ce obișnuim să numim revoluția din decembrie a fost în fapt o preluare a puterii de grupul pro-Moscova condus de Ion Iliescu și format din cadre militare superioare ca vectori de acțiune. Un fel de „noapte a generalilor” dacă luăm în considerare că totul s-a decis și s-a făcut în câteva ore în ziua de 22 Decembrie și în noaptea următoare, cea în care s-a declanșat lupta împotriva „teroriștilor” care voiau contracararea forțelor anticeaușiste. Și care de fapt nu au existat, stabilește clar acest rechizitoriu, a fost o creație a grupului mai sus-amintit, o diversiune menită să îi stabilească ca salvatori ai nației, anticeaușiști convinși care s-au alăturat maselor revoltate, adică revoluției.

Militarii s-au împușcat între ei, astfel au mai fost eliminați și unii dintre cei care știau și se împotriveau – de exemplu colonelul Trosca, cel care l-a deconspirat încă în anii șaptezeci pe Militaru ca fiind agent sovietic –, sutele de victime ale revoluției din București și din alte câteva orașe mai mari datorându-se acestei diversiuni puse în scenă de grupul Iliescu.

Iar pentru aceasta el și cei care au mai rămas din grup – Voiculescu și Rus – trebuie trași la răspundere. O afirmație care nu se discută de mult. Problema este neîncrederea „boborului” în actul de justiție din România, o chestiune de când e lumea și care persistă chiar și în ciuda faptului că un om al sistemului românesc de justiție a ajuns să conducă parchetul european anticorupție. Însă, cel puțin așa cum văd eu, miza adevărată nu este neapărat pedepsirea vinovaților, ci adevărul.

La 33 de ani – vârstă christică – de la eveniment, nu pedepsirea vinovaților este decisivă, ci stabilirea realității care i-a creat. Unul bănuit, știut, dar niciodată confirmat oficial. A faptului că folosindu-se de nemulțumirea generală care a declanșat revolta de la Timișoara, un grup de activiști din rândul doi, marginalizați din varii motive de Ceaușescu, au preluat comanda evenimentelor și le-au folosit în interesul lor. Asta nu schimbă calificarea șirului de evenimente începute la Timișoara drept revoluție, doar clarifică circumstanțele în care am ajuns să fim dirijați aproape 15 ani de comuniști reformatori, dar loiali ideii născute la Leningrad și patronată mai nou de la Moscova.

Dar, așa cum s-a văzut, revoluția începută în decembrie, cu toată împotrivirea grupului format în jurul lui Iliescu, și-a atins scopurile: național-comunismul lui Ceaușescu a fost înlăturat, iar țara a început un marș greu dar susținut spre occident, spre modelul la care tânjea în anii cei crunți ai comunismului de import. Intrarea în UE marchează de fapt victoria Revoluției din Decembrie, indiferent de ce zic acuma cei care, tot de la Moscova sfătuiți și susținuți, consideră că România mai mult pierde decât câștigă în Uniunea Europeană.

Până și faptul că după tergiversări de decenii Iliescu ajunge în cele din urmă să fie judecat este un semn al victoriei Revoluției din Decembrie. Chiar dacă nu va fi condamnat sau, așa cum aș face dacă ar fi după mine, ar fi condamnat pe viață cu suspendare.

În mod clar, așa cum se stabilește în rechizitoriu, Iliescu este principalul vinovat pentru morții din decembrie – fără să mai spunem de procesul-fantomă prin care a fost lichidat Ceaușescu – și atunci încă nu am vorbit despre cei omorâți sau maltratați la Mineriade, începând cu prima, cea care a împrăștiat demonstranții din Piața Victoriei, martori vii ai ideii revoluționare sau demonstrații în carne și în oase că revoluția nu înseamnă un joc de putere, așa cum a crezut Iliescu, ci refuzul unei societăți în care libertatea și bună-starea individuală trec pe planul doi de dragul celor care își văd sensul vieții în deținerea puterii cu orice preț.

Din această perspectivă, procesul lui Iliescu, gata să înceapă în cele din urmă, are semnificații dincolo de importanța ei istorică și juridică.

Cum am spus mai înainte, nu pedepsirea vinovatului este decisivă în funcționarea unei societăți bazate pe libertate și sistemul juridic care garantează asta, ci stabilirea adevărului.

Iar adevărul este că Iliescu este vinovat pentru sângele vărsat…