Cred că a sosit timpul să spun câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă pentru mine limba română.

M-am simțit întărit în această decizie de câteva articole cu acest subiect apărute în 31 August, de aproape zece ani ziua limbii române. E vorba în general de articole scrise de unguri din România vorbitori de română, aparținând în general lumii intelectuale, fie că e vorba de scriitori, eventuali jurnaliști, oricum unguri care nu se izolează în singurătatea limbii lor materne.

Nu sunt un tip ceremonios, mă feresc de momente festive, încerc să trec fără fasoane până si peste aniversările proprii, fie că e vorba de naștere, onomastică sau alte momente de seamă din viață. Dacă aș vrea să mă dau mare aș zice că sunt un tip discret, dacă aș vrea să fiu sincer, aș recunoaște că în străfunduri sunt un timid care se fâstâcește ușor în public, poate de aceea mă ascund după textele mele pe care le scriu de peste cincizeci de ani, chiar dacă public doar o parte infimă din ele.

Cred că pentru început mă pot declara bilingv, stăpânind la fel de bine atât maghiara, cât și româna. Mai mult decât atât, dacă îmi iau inima în dinți mă declar și bicultural, în fond am alternat școlile în cele două limbi – generala și-și, liceul în română, facultatea în maghiară -, fără să mai vorbesc de școala populară de artă, unde am terminat la începutul anilor șaptezeci un curs de regie teatru. În românește, desigur, jucând chiar românește pe scenă sub îndrumarea directorului-regizor al teatrului arădean din aceea vreme, Dan Alexandrescu.

Și mai mult decât atât, maestrul Alexandrescu ținea foarte mult să dau la actorie la Târgu-Mureș în românește, încurajându-mă puternic, afirmând că aș putea face o carieră frumoasă ca actor român. Treaba era ca și bătută-n cuie, mai ales că între timp maestrul a fost numit director la Naționalul din Târgu-Mureș.

Numai că, ale tinereții valuri, până la urmă am hotărât altfel, am optat pentru filozofie, dar să nu uitați că aveam toate șansele să devin actor de limba română.

V-am spus toate astea nu ca să mă scot în evidență, ci pentru ca să înțelegeți de unde mi se trage dragostea pentru limba română. Poate exagerez, e mai mult decât dragoste, în fond eu de mult o consider și a mea, e firescul deja. Tocmai de aceea reacționam cu deferență la răutăcismele și aerele de superioritate cu care mă mai atingeau câte unii români din naștere și mai puțin prin limbă și care erau tare încântați când mai scăpam câte un dezacord. O mai fac și acum, de ce să nu recunosc, în maghiară nu sunt genuri, mai precis spus sunt, dar substantivele și adjectivele nu se supun tiraniei genului. Adevărul este că eu sunt chiar încântat de această proprietate a maghiarei, nu o consider o scădere, dimpotrivă, în fond ea, maghiara, este politic corectă din cele mai vechi timpuri, din moment ce în ea toți oamenii sunt frumoși, adică „szép”, fără să facă astfel diferența între femei frumoase și bărbați frumoși.

Însă româna este altfel și e bine că este așa. Subtilă, rafinată și cu umor, sunt lucruri pe care le exprim mai ușor în românește, altele poate mai bine în maghiară.

Desigur, limba mea maternă rămâne maghiara, în fond și pe adevăratelea am învățat-o de la mama, tatăl meu fiind mai tot timpul plecat de acasă cu treburi. Numai că româna nu mai este de mult pentru mine o limbă ”străină” și dacă mă gândesc mai bine nu a fost așa niciodată. Și asta poate pentru că am învățat-o tot de la o femeie, care chiar dacă, datorită vârstei, nu avea cum să-mi fie mamă, dar putea foarte bine să-mi fie soră mai mare. Nu intru în amănunte, ajunge poate doar să spun atâta că româna este limba sorei mele mai mari pe care trebuia să o am, dar nu am avut-o.

Le-am spus pe toate acestea – și m-am reținut! – ca să se vadă că, indiferent de condițiile în care înveți o limbă, alta ca cea pe care ai auzit-o încă din leagăn – oare, mai sunt copii în leagăne? – ești în câștig, iar dacă nu ai realizat asta poți să știi enșpe limbi, n-o știi pe cea mai importantă, pe aia universală a omeniei.

Este adevărat, orice limbă înseamnă o lume, un univers aparte, dar asta doar pentru cei care sunt în stare să treacă de lozinci, locuri comune și ideologii de trei lulele și să se bucure de lumea cea nouă care li se deschide prin limba pe care au însușit-o.

Asta pe de-o parte. Pe de alta însă cei care folosesc limbile pe care le știu la un nivel superior, aș zice nițel transcendental, trecând dincolo de comunicarea cotidiană spre descifrarea unor taine pe care orice limbă le ascunde, ajung la o înțelegere reconfortantă și problematică în același timp. Realizând spiritul unei comunități care vorbește o limbă și comparându-l cu cel care este încastrat într-o altă limbă, nu vei da doar de lucruri plăcute și înălțătoare.

Este ca și cu individul. Cu cât îl cunoști mai bine, cu cât realizezi mai exact atât calitățile cât și scăderile sale, cu atât mai mult îți pui la încercare propria înțelegere și subtilitate.

Până la urmă este vorba de iubire. Atracția nu este iubire, este doar o reacție de moment la ceva ce ți se pare apetisant și de dorit. Dar imediat.
Iubirea vine în cele din urmă, după ce punând totul la mijloc, cele rele și cele bune, realizezi că nu ai ce face: nu mai poți trăi fără ea.

De limba română vorbesc…