Și ce bine a început săptămâna…
Bibi pregătea deja pomul de Crăciun, Coca-Cola reacționând impecabil, este drept, erau niște călduri de-ți venea să mergi la baltă la Ghioroc chiar și cu toată revolta mamei băiatului înecat acolo, fără să mai vorbim de alegerile PNL pentru municipiu.

O fiestă adevărată pe ștrandul care mai nou este doar pentru astfel de manifestări, prezenți cu toții cei cunoscuți și iubiți, în frunte cu Geani Pistru într-o cuvântare care a ridicat temperatura la culmi de-a dreptul insuportabile. Alesul, nu era niciun dubiu, a fost el – el adică pentru ea –, da, Sergiu Bîlcea, cel care s-a pozat pe urmă cu toată familia și copiii – nu punem poza, nu de alta, dar noi ținem la dreptul copiilor de a nu fi folosiți material de propagandă –, mândrii toți nevoie mare pentru reușita lu’ tăticu’.

Noi însă, mai maturi și mai umblați, știam foarte bine că nu este nicio reușită – în fond a fi deputat e mult mai tare decât să fii un președinte municipal de partid acolo –, mai bine spus, nu este o reușită pentru simpaticul Sergiu. Este de fapt buzduganul zmeului care își anunță astfel intrarea, semnul pentru cei care sperau că Gheorghe Falcă va pierde președinția județeană a PNL-ului tehnodomic.

Și pentru ca să nu mai rămână niciun dubiu, zmeul a ieșit la o cuvântare cu această ocazie, de fapt singura cuvântare care nu era o limbă, ci un maxilar care mușcă adânc din carnea adversarului (era prea facil să mergem pe falcă).

Un fin adept al îmbrăcămintei casual rafinat – se reținem celebra fotografie de început cu punga –, Ghiță a apărut de data aceasta în noua imagine a jucătorului de baseball în retragere: blugi, desigur – sper că ați observat că toți ceilalți se duc în blugi și la budă –, o cămașă foarte potrivită și de mare rafinament, cu un preț prohibitiv însă pentru cei care nu au pensii speciale, și surpriza din ultimele costumații: o șapcă baseball, știți, dintr-acela cu cozoroc de șmecher.

Îmi și imaginez lupta interioară care a dus la preluarea șepcii, în fond până acum prima freza războinică cu urma de barbă intelectualizantă, iată însă că războiul cere schimbarea strategiei, șapca cu cozoroc e mult mai militară, mai agresivă și demoralizatoare pentru adversar. În rest nimic nou, aceeași cuvântare care face apel la lucrul bine făcut și cere arădenilor să facă front comun în jurul cozorocului la fel de bine făcut.

Deci toate bune și frumoase până vineri.
Atunci când Alexandru Mészár iese în presă susținând că stadionul aflat în administrarea Recons este în dubiu pentru meciurile UTA-ei în noul campionat. Răspunsul este pe măsură, Mészár este pus la punct de Mehelean, director la Recons, chiar primește un ultimatum pentru semnarea unui contract cu firma Primăriei, pe care dacă nu îl semnează UTA va putea juca la dracu-n praznic, dar nu și în stadionul numit după fondatorul echipei.

Opinia publică se împarte în două, unii mai liberali-democrați așa, entuziasmați de victoria lui Sergiu Bîlcea și de cozorocul șefului, îl fac pe Soani scârțar și profitor, alții îngaimă ceva despre orașul bine făcut. Toate astea până sâmbăta după-amiaza, atunci când o răpăială de vară de jumătate de oră scoate la iveală fața cea adevărată a orașului condus de sub cozoroace de marcă.

Stadionul administrat de un director și patru îngrijitori ai Reconsului – construit pe de o parte și o parte de firma cu cozoroc Tehnodomus – este inundat, apa picură în toate părțile, așa încât poți semna contracte acolo doar în barcă, fără să mai vorbim de teatrul proaspăt eliberat de schelele aceluiași Tehnodomus, care produce ploaie spontană la repetițiile de dinainte de spectacolul de la ora șapte. Efecte nedorite, ați spune, însă nu poate fi o întâmplare că lucrările – vorba vine – sunt executate de aceeași firmă, abonată din cele mai vechi timpuri la comenzile Aradului de sub cozoroace.

Pentru orice om serios și cu ideile la el este evident că toate lucrările executate în ultima vreme la comanda Primăriei sunt niște șuste în care se împart banii de sub cozoroc, ultima grijă a celor care fac asta fiind competența executantului și calitatea lucrării. Nu e de mirare așadar, ca la o primă ploaie mai rapidă să ne plouă în gură, precum în bancul cu babele de pe vremuri, să vezi drumuri inundate, guri de canal susurând șăgalnic, dar totuși e prea de tot ca apa să pătrundă în voie până și în cele mai noi sau renovate obiective, adevărate mândrii ale arădeanului, așa cum sunt stadionul și teatrul. Apropo, de teatru, vom reveni cu analiza culorii unice a renovării, o nuanță a vântului prăfos turbat, unică în istoria teatrului universal.

Strict vorbind este o bătaie de joc, o cacialma care se joacă pe obrazul orașului, o ofensă adusă arădenilor de cei care se cred aleși și se laudă la toate ocaziile cu superbele lor rezultate și realizări.

Desigur, întrebarea este, de ce îi mai alege lumea? Este o întrebare bună, chiar dacă nițel inexactă, în fond când ești ales de zece mii din o sută, nu prea ai cu ce să te lauzi.

Cert este însă că până când vom ține gura deschisă în așteptarea unor pere mălăiețe, ei ne vor ploua în gură…