Titlul în daneză este „Druk”, ceea ce înseamnă exact asta pentru cunoscătorii de engleză și care vor pune un „n” acolo unde trebuie.

Este filmul „străin”, adică vorbitor de altă limbă decât engleza, care are șansele cele mai mari de a prinde Oscarul la această categorie. Mai este nominalizat și la regie, având în vedere că este filmul danezului Thomas Vinterberg, cel care, alături de Lars von Trier și încă doi, mai puțin cunoscuți, este fondatorul mișcării Dogma 95, o contribuție mai nouă a cinematografiei daneze la teoria și practica făcutului de filme.

Tradus în românește, titlul filmului este, evident, beție, iar de aici mai rămâne doar un pas până la beatitudine, limba română ajutându-ne în acest caz mai mult decât alte limbi.

Observația este chiar importantă, având în vedere că majoritatea criticilor, chiar și cei foarte entuziaști, se mulțumesc cu observația că filmul este despre băutură, alcoolism și beție, trecând lejer peste faptul că se deschide cu un citat din Kierkegaard, cel mai cunoscut filozof pe care danezii l-au dat culturii universale.

Par a nu observa nici faptul elementar că alcoolul aici – ceva banal, în fond – este doar un nume dat elixirului fericirii, iar filmul nu vorbește despre alcoolism, ci despre șansele care mai rămân celor mulți și nesemnificativi, chiar banali, după o vreme a tinereții, plină de speranțe și după care vine „vârsta mijlocie”, acel „midlife crisis”, atât de iubit de realizatorii de film americani, de a ajunge la împlinire, fericire, „beatitudine”, ca s-o încheiem cumva.

Această „neatenție” are urmări nebănuite. Majoritatea cronicarilor recunosc, oarecum împotriva voinței lor, măiestria și rafinamentul de care dau dovadă autorii filmului, în primul rând, desigur, Vinterberg, dar minimalizează rezultatul, reproșându-i oarecum miza scăzută, minimalismul semnificației, în fond despre bețivi și beție în „midlife crisis” s-au făcut destule filme până acum, chiar dacă majoritatea aveau o certă tentă educativă sau sentimentală, chiar lacrimogenă, optimistă.

Nu am de unde să știu unde se află Vinterberg în această dispută, pot reflecta doar asupra rezultatului final, filmul adică.

Cel mai semnificativ lucru mi se pare că nu poate fi încadrat: unii o consideră comedie, alții melodramă sau dramă. Faptul că un film nu se ia după clișeele seculare realizate la Hollywood li se pare unora o scădere. Pentru mine, dimpotrivă, este manifestarea originalității și a creativității, mai ales în cinema, acolo unde clișeele sunt inerente și datorită tehnicii și timpului în care este înghesuită o poveste de film. Chiar dacă pe ici-colo face concesiile de rigoare. Secvențele cu mai marii omenirii aflați sub influență alcoolică, de exemplu, mie mi s-au părut în plus.

„Druk”, ca să rămânem la titlul original, nu este un film perfect, nu este o capodoperă, este însă un film personal, de creator în tradiția filmului european, cu o anumită compasiune pentru regulile filmului american. Din acest punct de vedere scena finală – remarcată de majoritatea criticilor – este exemplară.

E acel joc cu „happy-endul fericit”, ca să îl parafrazez încă odată pe amicul Schwartz. Finalul este înălțător, impresionant și te face să te scoli de pe scaun cu un zâmbet trist pe buze, departe însă de a fi un happy-end hollywoodian. Unul dintre cei patru eroi – bețivi experimentali – moare, căsnicia personajului central este pe copcă și cu toate acestea dansul atât de așteptat al acestuia, jucat de incomparabilul Mads Mikkelsen, cu săritura finală oprită la marginea cerului, devine instantaneu o scenă clasică.

Și da, Mikkelsen. Gimnast și balerin în prima tinerețe. Cel care nu avea cum să lipsească de pe lista nominalizaților la rol masculin principal.

Lipsește, totuși, dar asta se încadrează perfect atât în profilul actorului, cât și în cel al personajului jucat. Cei care îl cunosc doar din serialul cu Hannibal Lecter, poate nu realizează pe moment că vorbim despre actorul de film european – deși joacă în filme americane, fiind și o vedetă planetară din acest punct de vedere, trăiește la Copenhaga și Mallorca – cel mai puternic, cel care poate interpreta la fel de copleșitor un criminal în serie – a devenit cunoscut internațional jucând „răul” dintr-un Bond –, cât și banalitatea absolută.

Exact acest ultim lucru face aici, realizând ceva ce este accesibil doar unor actori numărabili pe degetele de la o singură mână. Personajul și actorul se contopesc, diferența nu mai există, senzația de autentic este prezentă chiar și atunci când scenariul sau regia nu ajută actorul.

Adică Vinterberg, ca să nu ne ascundem după vorbe. Aici avem însă o circumstanță atenuantă, posibil și un argument în plus pentru acordarea Oscarului pentru cel mai bun film străin. Fiica regizorului – Ida se numea, iar filmul este dedicat ei – a murit chiar în timp ce el lucra la film într-un accident de mașină în care a fost implicată împreună cu mama ei, prima soție a lui Vinterberg. Se știe că tragedia l-a făcut pe scenaristul-regizor să mai schimbe pe ici-colo, în esență să mai îndulcească din tonul inițial al abordării.

Fără să schimbe însă locația unde s-au filmat majoritatea scenelor: școala la care umbla până atunci fiică-sa.

Nota autorului

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: tdg.ch, CineMagia, interviewmagazine.com, Boston Globe