De când lumea, avem tendința, chiar plăcerea, de a încălca regulile. Uneori grosolan, dar cel mai des micile reguli, banale încălcări ale legii, care nu au consecințe, dar tot încălcări sunt. Chestii de genul: „las’ că eu îs mai șmecher”. În fapt, totul ține de respect față de legi, dar mai ales față de ceilalți.

Exemple? Sunt cu duiumul. Aș începe cu purtatul măștii în aceste vremuri de restriște. Unii dintre noi, mai cu respect față de reguli, o purtăm, deși e clar că ne incomodează. Eu, personal, am sinuzită, bașca un pui de rinită și, uneori, după o oră sau două de purtat mască, fac ca un pui de focă ieșit să respire la copcă. Dar… mă supun regulilor, din respect pentru ele, din respect pentru concitadinii mei. Șmecherii o poartă ca să nu ia amendă, dar protestează că li se încalcă drepturile, dau vina pe politic, pe ocultă, pe Billy Porți (am tradus cu goagălu’), dar nu țin seama de respectul față de aproapele nostru, mai ales când aproapele e chiar aproape, pe la supermarketuri sau în piețe.

La semafor, altă șmecherie. Eu, pieton consacrat fiind, în majoritatea timpului am de-a face direct și nemijlocit cu regulile de circulație doar în ceea ce privește traversarea străzii. Foarte rar, în calitate de biciclist, mă intersectez cu traficul rutier. Ca o formă de autocontrol, de răbdare, dar și de respect față de reguli, dacă semaforul indică roșu nu traversez, indiferent că vine sau nu vreo mașină, vreun biciclist tractor, trotinetă sau gondolă. Și nu de teama de a nu fi văzut de vreun polițist, ci din respect pentru mine, pentru reguli, pentru participanții la viața urbei. Pe lângă mine trec grăbiți și, oarecum, satisfăcuți mulți. Unii, oameni în toată firea, împinși de viață spre senectute, care ar trebui să fie exemple pentru copii mai ales. Dar care trec cu nonșalanță, ba mai se și uită mirați la mine, cu o mimică pe care numai la Dorel Vișan am mai văzut-o, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, când explica deținuților cum e cu partea fer-oasă și cu cea lemn-oasă.

Bicicliștii reprezintă o altă categorie prezentă activ în trafic. Eu, tot pieton! Pe trotuar, loc rezervat celor ca mine, care iau la pas distanțele. Și mă trezesc cu câte un bizon pe două roți, care mă atenționează cu diferite zgomote șuierătoare, onomatopee sau apelative. Că vine! Și că tre’ să-i fac loc. Că doar acum la modă „e” bicicliștii, trebuie salvată planeta, nu mai trebuie să poluăm. Sunt de acord, dar hai să nu poluăm pe piste, pe carosabil sau pe jos, nu pe trotuar, pufăind de indignare că noi, muritorii per pedes, nu facem pârtie. Practic, tot legat de respectul reciproc, dar și de respectul față de reguli, fără de care nu ne putem numi civilizați, ci mici anarhiști. Regulile sunt mai importante sau mai puțin importante, nerespectarea lor așijderea, dar respectul reciproc e constant. Sau ar trebui să fie!

Închei cu o glumă, puțintel mai veche: un individ, nițel mai nervos, îl întreabă pe medicul psihiatru: „Domn’ doctor, ce-aveți pentru paranoia?” „Tot respectul, domnul, tot respectul”. No, păi doar așa se poate cu respectu’?