Și care este de jumate de mileniu cel al rasei albe, cu rădăcini europene, cuceritoare și dominatoare cu pretenții de universalitate.

A susține în aceste circumstanțe că revolta pornită din SUA – și care se globalizează rapid în conformitate cu noile posibilități de comunicare și acțiune – se datorează accidentului nefericit în care un polițist alb a omorât un om de culoare bănuit de activități interlope este asemănătoare cu afirmația că primul război mondial a izbucnit datorită asasinării lui Franz Ferdinand si a soției sale la Sarajevo.

Izbucnirile de revoltă socială pornesc mereu de la un prilej nesemnificativ, un eveniment la primă vedere banal, dar care simbolizează pentru cei nemulțumiți cauza nemulțumirii lor generale și atotcuprinzătoare.

În cazul de față nu este vorba de aceea de un eveniment oarecare din SUA care vorbește de caracterul rasist al societății americane, ci de nemulțumirea mult mai profundă care mișcă lumea de decenii bune, de fapt de la terminarea celui de al doilea război mondial, de când societățile colonizate de Europa au devenit independente și au pornit pe o cale proprie de dezvoltare.

Și care, toate, fără excepție, au avut în centrul ideologiei lor contestarea imaginii SUA, de stat al democrației și al bunăstării în expansiune. Începând cu războaiele din Coreea, Vietnam și Cambodgia, cu intervențiile americane oriunde unde se punea în discuție valorile și hegemonia ei planetare după prăbușirea sistemului mondial de tip sovietic. Iar mai nou cu acele forțe, mai ales ale lumii islamice, care și-au făcut un scop în sine în distrugerea hegemoniei occidentale simbolizate de ceva ani exclusiv de SUA. Fără să mai vorbim de războiul economic declanșat chiar în zilele trecute între țara condusă de Trump și China.

De aceea nu este deloc întâmplător că evenimentele de acum au fost „aprinse” de comunitatea afro-americană. În fond, în absența băștinașilor amerindieni, ei simbolizează originea trădată a statului american, cel care a devenit dintr-o colonie britanică o putere hegemonică, prima cu pretenții planetare. Aduși ca sclavi încă de la începuturile erei coloniale, contribuind prin munca lor la câștigarea independenței și puterii americane, au fost ținuți legal în sclavie, într-un mod unic și compromițător pentru țara care se promova ca fiind a libertății, până la sfârșitul secolului XIX, după care au început un proces lung de emancipare care nu s-a terminat nici până astăzi.

Tot așa, nu este deloc întâmplător atacul la simboluri, inclusiv la simbolurile monumentale, statuare ale regimului reprezentat mai nou, perfect caricatural, de către Donald Trump.

De când este lumea, nemulțumirea izbucnește atacând simbolurile sistemului de putere de care este vorba. Monumentele statuare simbolizează din cele mai vechi timpuri puterea pământească care își atribuie origini divine sau, mai nou, semnificații universale de natură transcendentală, adică dincolo de judecata simplă a omului comun.

Statuia lui Napoleon din Piața Vendome a fost demontată și montată la loc de câteva ori, în funcție de situația politică, după ce revoluția franceză a distrus monumentele, ecvestre în general, ale regilor vechiului regim. Reforma a început prin îndepărtarea diferitelor statui și imagini din biserici, fără să mai vorbim de nasul Sfinxului, distrus de un lider musulman zelos, se pare, prin secolul XV.

Dar nu trebuie să mergem atât de departe cu exemplele. Statuile care celebrau victoria proletariatului au dispărut, cu mici excepții, din toate țările comuniste, așa cum au dispărut după 1918 și statuile care simbolizau puterea care stăpânea Transilvania înainte de această dată.

Cei care acum se simt oripilați de barbaria aruncării statuii lui Edward Colston -îmbogățit din comerțul cu sclavi – din Bristol în râul Avon sau de ordinul de demontare a statuii ecvestre a lui Robert Lee – generalul trupelor confederate care erau împotriva abolirii sclaviei – din Richmond, ar fi bine să se gândească că în acest spirit ar trebui să-i numească barbari și pe cei care l-au urmat pe Martin Luther, pe cei care au orchestrat Revoluția Franceză sau entuziasmul popular care a distrus statuile care simbolizau comunismul pe aici.

Fără să mai vorbim de iconoclaștii din totdeauna, cei care iau în serios în continuare Porunca a doua din cele zece, cea care spune: Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.

Problema este ipocrizia exprimată de aceste simboluri, fie că este vorba de monumente, statui sau celelalte înfățișări ale puterii umane care se crede atotputernică și eternă. Falsitatea lor dintotdeauna și care reiese doar atunci când le privești din postura de oprimat și controlat, nefiind tu beneficiarul puterii simbolizate de aceste „producții artistice”.

Dar este o problemă și mai mare: caracterul iluzoriu a posibilității schimbării naturii umane. A spera, a crede că oropsiții, nedreptățiții de ieri vor fi altfel, nu vor uza de puterea lor împotriva celor fără putere. Că va veni „omul cel nou” care nu va mai face greșelile celui din trecut.

Trecutul recent ne-a arătat cu vârf și îndesat că cei eliberați din „jugul” omului alb nu învață nimic, preluând, continuând, perfecționând chiar metodele de oprimare.

Noi, europenii suntem convinși că cel mai mare monument statuar care celebrează caracterul divin al omului și al libertății umane – euro-atlantice, of course – este Statuia Libertății din portul New York, un adevărat simbol al culturii occidentale.

Nici pe departe. De fapt nu este nici măcar pe locul doi, acolo unde se află o statuie a lui Buddha din China. Da, aceea China care a reușit din nou, ca de atâtea ori în istoria sa, o sinteză spectaculoasă dintre comunism și capitalism.

Însă pe primul loc se află o statuie a unui politician indian legat de câștigarea independenței indiene, apropiat lui Ghandi, și numit Monumentul Unității, desigur în India.

Înaltă de 240 de metri, aproape de trei ori cât jalnicii 90 de metri din New York, înălțime depășită cu 60 de metri și de Buddha din Templul de Primăvară din China.

Ambele au fost înălțate în ultimele două decenii, Monumentul Unității acum doi ani, amândouă simbolizând revanșa pe care o dorește fosta lume colonială a Europei.

Ideologia șmecheră și lâncedă a corectitudinii politice nu va ajunge: cultura și civilizația occidentală trebuie să se reinventeze, renunțând la ipocrizia ei istorică sau va fi înghițită de lumea pe care a descoperit-o și a cucerit-o în speranța că va fi slujită de ea până la sfârșitul vremurilor.