E Paștele și stau în casă. Vorbesc cu părinții la telefon și mă bucur să-i aud că sunt bine. Sunt optimiști. Era să zic că sunt pozitivi, dar în perioada asta acest cuvânt, pozitiv, nu este cel mai potrivit. Sunt pozitivi ca stare de spirit.

Îmi spun să nu-mi fac griji pentru că ei se descurcă. Odata pe săptămână, mama, parcă simțindu-se vinovată, îmi mai spune că i-ar trebui una alta și atunci merg să-i cumpăr. Îi lăsam produsele la poartă și ne îndepărtam ușor, dar totuși ne vedem. Ne strălucesc ochii de bucurie când ne privim. Ne-am îmbrățișa dar nu putem. E mai sigur așa. Ei sunt în vârstă și fac parte din categoria celor vulnerabili.

Vor trece și sărbătorile acestea așa, cu distanțarea asta socială. Mă rog lui Dumnezeu să-mi țină părinții în viață să mai avem ocazia să ne adunăm toată familia la ei la masă. Sa mai avem posibilitatea de a ne ruga toți împreuna, bunici, copii și nepoți.

Dar în același timp, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea putere de muncă, să mă țină sănătos și să-mi dea înțelepciune să gestionez situația asta de criză, să pot să-mi gestionez afacerea. Ma gândesc la angajații mei și la familiile lor. Sper să pot fi lângă ei și împreună să nu renunțăm, să nu ne oprim. De data aceasta nu mai muncim doar pentru profit, pentru salarii. Acum muncim să trăim, noi și cei din jurul nostru. Îmi spun întruna, agricultura trebuie să meargă mai departe, trebuie să producem având responsabilitatea hranei pentru ziua de mâine. Parcă în nici un alt an nu am simțit o responsabilitate atât de mare ca în acest an la înființarea culturilor agricole. Cred cu tărie că Dumnezeu își va face treaba lui, că ne va da ploi la timp, iar noi acum nu trebuie decât să muncim responsabil și să producem cerealele atât de necesare hranei pentru viitor.

Gandul îmi zboară la copii. Îi văd cum se adaptează la schimbare. Îmi spun că abia așteaptă să meargă la școală, să-și revadă colegii. Fără să vreau mă gândesc oare cum va arăta lumea în care ei vor trăi de acum încolo?

Va mai fi la fel? Cred că încep să fie mai responsabili sau, mai bine zis, îmi place să cred că așa vor fi.

Mă bucur că cel putin pe ei pot să-i îmbrățișez, pot să ma uit în ochii lor și să le spun că-i iubesc! Ținându-i în brațe simt că „există viață după moarte” și că trebuie să fiu tare și să merg mai departe.

Trece și pandemia asta și într-un fel sau altul, viața își va continua parcursul.

Florin Deznan
Om de afaceri, proprietar RDF