În 21 mai îi sărbătorim pe Sfinții Constantin și Elena, împăratul roman și mama sa. De ce? Constantin, supranumit „cel Mare” (306-337), a transferat capitala vastului său imperiu de la Roma, la Bizanț, căruia i-a schimbat numele, rebotezându-l cu numele său: Constantinopol (turcii l-au re-rebotezat, spunându-i Istanbul). În anul 312, Constantin, în fruntea armatei sale, se întoarce la Roma devastată de mari tulburări provocate de rivalul său, Maxentiu. Înainte de bătălie, pe cer i se arată o cruce, având acest motto: „In hoc signo vincit” („sub acest semn vei învinge!”).  Constantin a ordonat să se înscrie pe „labarum” (stindardul imperial) și pe scuturile ostașilor acest motto însoțit de semnul crucii. Constantin a învins și, ca urmare, s-a încreștinat, iar în anul următor, 313, prin Edictul de la Milan a declarat creștinismul „religie de stat”. În vastul său imperiu a triumfat Iisus Hristos, iar Biserica l-a canonizat, numindu-l „protector al religiei creștine”.

Treptat, treptat, cele două Biserici creștine, Apuseană și Răsăriteană, au umplut calendarele cu nume de sfinți, unele de ranguri regale. Au apărut și sfinți naționali. Toți frații pravoslavnici din jurul nostru au sfântul lor protector, rușii, de pildă, pe Vladimir (și el „cel Mare”) care a pus bazele Rusiei imperiale.

Mai târziu, dar, e drept, mai bine mai târziu decât niciodată, am descoperit și noi sfinții români. Numele lui Constantin cel Mare ne-a trimis, aș zice firesc, la Constantin Brâncoveanu. Canonizarea voievodului nostru s-a efectuat pe baza refuzului său de a se converti la religia islamică, preferând moartea de martir. Se impune însă o observație. Da, este adevărat, el a fost executat după ce a refuzat să se convertească, dar nu din această cauză a fost condamnat la moarte. În prealabil, el fusese judecat pentru „hainie” (avem în limba română cuvântul „hain”), adică, în termeni actuali, „crimă de înaltă trădare”, care s-a pedepsit în toate timpurile prin ștreang, decapitare, iar azi prin glonț. Brâncoveanu a fost „turnat” la Înalta Poartă de rudele sale (!), învinuit că „uneltește” împotriva sultanului, ajutat de țarul Rusiei și în înțelegere cu habsburgii. Oferindu-i trecerea la islam, sultanul i-a întins, de fapt, o mână salvatoare. Trecând la islam, Brâncoveanu înceta să mai fie un pericol. Din partea sa, sultanul atât a putut să facă. De ce? El era atotputernic, dar, totuși, un fapt nu putea: să-și încalce propriile sale legi! Interesant, nu?

Biserica noastră nu putea să-l declare sfânt și pe Ștefan cel Mare, care „multe besearici și monastiri a rădicat”, uitând că multe capete a tăiat „fără giudeț”, după ce a înghițit multe pocale „di vin di cela dulci di Cotnari”. Da, dar în cele monastiri, câți cucernici monahi și preacuvioase monahii n-au adus slavă „Celui de Sus din Cer” și „celui de jos” di pi pământul binecuvântat al Moldaviei?

În ultima vreme, profitându-se de mijloacele tehnice moderne de informare, în special TV și să nu mai vorbim de internet, suntem informați (să nu zic bombardați) de vindecări miraculoase, de ape tămăduitoare, icoane care lăcrimează, dar au și ele puteri tămăduitoare, încât crezi că ne-am întors în Evul Mediu!

În încheiere, românii sunt un popor credincios, dar nu mistic, superstițios – o moștenire romană, nu traco-daco-getică – și, din nefericire, credul. Această trăsătură sufletească îl conduce spre fântânile cu apă vindecătoare și icoane făcătoare de minuni…

Și ca să pun punct, trebuie să realizăm că ne aflăm în secolul XXI, care pune probleme grave omenirii și, implicit, Bisericii. Această venerabilă instituție multiseculară va fi în stare să se adapteze, să găsească soluții inovatoare prin care să intervină eficient asupra noii societăți? Nu știu, nu sunt profet, sunt doar istoric care înregistrează prezentul.