Am spus că nu vom face campanie electorală și nu vom face. Ne vom ține de cuvânt. Dar asta nu înseamnă că vom sta departe de fenomen. Nu avem parti-pris-uri, nu susținem pe nimeni, dar uneori mai atragem câte puțin atenția… Și acum e obligatoriu să o facem.

Povestea începe tocmai în 1989, într-o zi de iunie, în localitatea Dezna din județul Arad. Eram copil, cu aspirații, cu vise, cu dorințe. Tocmai terminasem clasa a VII-a la Școala Generală Nr. 7 din cartierul Sânnicolau Mic. Colegii mei m-au ales – așa cum se făcea în acele vremuri – comandant de unitate, asta după ce cu doi ani înainte am fost, de asemenea ales, în funcția de locțiitor de comandant de unitate. Habar nu aveam ce însemnau acele funcții. Eram mult prea inocent. Îmi aduc aminte că de multe ori când aveam „careu”, acele întruniri cu toți elevii școlii, în care se dădeau rapoarte și se vorbea despre programe de activitate, eu uitam să îmbrac acea uniformă de pionier plină cu insigne și șnururi. Inocența…

Am profitat de pe urma celor două funcții. Nu foarte mult, dar destul cât să fiu eu fericit. Mergeam în fiecare iarnă în tabără la Moneasa, și în fiecare vară la Forumul Județean al Pionierilor de la Dezna. Eram acolo împreună cu toți comandanții de unități din județ. Ne bucuram de fiecare zi acolo. Jucam fotbal, alergam, participam la concursuri de orientare turistică, ne mascam pentru carnaval sau făceam foc de tabără, învățam cântece patriotice etc. Nu aveam nici smartphone, nici cont pe Facebook, nici „mall”, etc (n.m. ca o coincidență, „web-ul” a apărut tocmai în 1989). Dimineața, însă, participam câte patru (4) ore la plenarele în care ni se dictau directivele Partidului Comunist Român și cuvântul iubitului conducător Nicolae Ceaușescu.

În vara lui 89 aveam deja trei ani de experiență în acele tabere. Nu eram nici cel mai deștept, nici cel mai frumos. Eram însă de… gașcă, ca să folosesc un argou, adică foarte sociabil. Fiind destul de „vechi” după trei ani printre comandanții de unitate, eram un mic „șef” al unora dintre ei.

FOTO: Eu și verișoara mea Andrada pe vremea când purtam coronițe de flori. Eram premianți 🙂

Ce a urmat? Ce va urma și în Arad și în România în următoarea perioadă… S-au făcut alegeri. Nu, nu am avut parte de o campanie electorală, nu a trebuit să facem promisiuni deșarte, nici programe, nici întâlniri cu mititei sau bere gratis. Pur și simplu, comandantul în exercițiu își încheia mandatul și trebuia ales un nou comandant pentru Organizația Pionierilor din Județul Arad. Au fost propuși trei pionieri. Eu printre ei… Eram destul de mândru de acest lucru, recunosc asta chiar și acum după 27 de ani. Doar că mândria mea a durat 20 de minute.

Aici intră în scenă tovarășul Teodor Pătrăuță. Pe atunci era mai marele pionierilor din Arad, dacă nu mă înșel era chiar directorul Casei Pionierilor din Județul Arad. Comandantul organizației era, dacă bine țin minte, o doamnă – o tovarășă cum ne adresam atunci – Hortensia Jucotinschi.

Se apropia momentul voturilor. Pionierii, adică noi, copiii, eram cei care votam. Eu așteptam și eram la concurență cu alte două fete. Țin minte că erau foarte drăguțe, dar nu mai îmi amintesc numele lor.

Apoi, surpriză: „pionierul Lucian Dănilă nu poate candida pentru funcția de comandant al Organizației Pionierilor pentru că părinții lui nu sunt membri de partid”. Anunțul l-a făcut chiar tovarășul Teodor Pătrăuță.

Pe moment am plâns. Mi s-a luat un drept, am pierdut o șansă. Termenul „marcat” din titlu poate este puțin forțat, dar dacă și acum după 27 de ani îmi aduc aminte în detaliu acel moment, poate chiar m-a marcat. Necazul meu a durat – ca norocul – foarte puțin. După două sau trei zile am plecat cu toții la casele noastre și am profitat din plin de minunatele vacanțe de vară pe care le petreceam fie acasă, fie la bunici. Evident, mi-a trecut totul foarte repede. Apoi, la șase luni după acea tabără, a venit Revoluția din Decembrie, comunismul – credeam noi – a căzut și intram într-o democrație originală.

FOTO: Lansarea lui Teodor Pătrăuță pentru candidatura la funcția de primar al comunei Bocsig  

Nu am scris aceste rânduri dintr-o anumită frustrare. Nu am fost frustrat. Nu sunt nici acum.

Mă întreb doar de ce, după 26 de ani de la Revoluție, noi, românii, ne mai tragem seva politică din comunism, un comunism pe care, verbal, fiecare dintre noi l-am înfierat în acest sfert de secol?

Mă întreb de ce acest domn Teodor Pătrăuță candidează la funcția de primar al comunei Bocsig chiar pe lista unui partid istoric, PNL (Partidul Național Liberal), de ce a fost pus (e adevărat, pe un loc neeligibil) pe lista de consilieri județeni ai PNL Arad? De ce acest domn Teodor Pătrăuță, ajuns ulterior anului 1989 profesor universitar, nu își trăiește liniștit pensia?

Apoi mai am o nedumerire. Uitându-mă la parcursul politic al domnului Teodor Pătrăuță, aud că imediat după Revoluție era membru al PSM Arad (Partidul Socialist al Muncii, urmașul partidului comunist), apoi în 2004 era candidat pe lista PSD – PUR, pentru ca în 2016 să fie tocmai liberal cu acte!

Oare nu ne-am săturat de acest cameleonism politic? Oare cât de mult crede domnul Pătrăuță în doctrina liberală după ce același domn a fost atât comunist de frunte cât și pesedist?

Altfel spus, la oameni noi, tot noi… Iar majoritatea dintre noi rămânem veșnica generație de sacrificiu.

Oare societatea noastră, românească, chiar nu a generat în cei 26 de ani oameni capabili să conducă destinele administrațiilor locale? Se pare că nu, și nu mă refer doar la localitatea Bocsig. În zeci de orașe și de comune din țară, pe buletinul de vot vor apărea tot acei oameni care înainte de Revoluție ne învățau să cântăm: „noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii…”

PS: După acel episod din 1989 nu am vorbit niciodată cu domnul Teodor Pătrăuță. Ne-am întâlnit la câteva evenimente universitare sau politice de prin Arad, dar nu am discutat niciodată. El cu siguranță nu își mai amintea chipul meu inocent de copil, iar eu chiar nu am găsit niciodată timpul și dispoziția de a-l aborda. Iar acum… acum mă invită să-l și votez.