Maria N. a venit aici din Alba Iulia, în anii 60. De atunci, Aradul i-a devenit oraș adoptiv, femeia lucrând zeci de ani în domeniul medical și locuind într-un apartament frumos, pe Malul Mureșului, chiar în spatele Tribunalului Arad. Locuința era însă într-un imobil I.L.L.A., iar Maria îl cumpărase de la stat. Astfel, când a început întreaga poveste cu retrocedările, nici Maria nu a scăpat. S-a războit ani de zile în instanță cu inițialul proprietar, care își cerea casa înapoi, sperând mereu că totul se va termina în favoarea ei și că apartamentul în care și-a investit toți banii munciți o viață întreagă, îi va rămâne. Acum câțiva ani, Maria a primit însă vestea care avea să-i schimbe pentru totdeauna viața. Verdictul era clar: trebuia să-și facă bagajele și să plece. Dar unde? Bani de alt apartament n-avea. Primăria i-a venit în ajutor și i-a oferit o locuință socială, dar departe de centrul orașului și departe de toți cunoscuții săi.

O zonă undeva în câmp. Departe de orice. Pe o stradă rău famată, cu oameni urâți, unii sălbatici, alții ieșiți din închisoare. Un focar de infractori. Chiar lângă reședințele „selecte” ale curvelor și ale „peștilor” aferenți. Zeci de familii de oameni extrem de săraci, români și rromi laolaltă, dar nu acel gen de sărăcie tristă, a oamenilor cu bun simț a căror viață a fost mult prea crudă cu ei. Nu, vorbim despre acele scursuri ale societății care împrăștie teamă în viețile puținilor oameni decenți, precum Maria, care au avut ghinionul, prin anumite circumstanțe nefaste, să ajungă să locuiască acolo.

Mariei N. i-au trebuit ani de zile să se decidă, dar, oricât s-a atașat de Arad, a hotărât anul acesta că i-a ajuns. Și a hotărât să se întoarcă la Alba Iulia, unde i-au mai rămas puținele neamuri în viață. Și dusă a fost!

Alții însă nu au varianta femeii de a se muta altundeva. Pentru ei acolo e „acasă”. Și sunt obosiți și sătui. Poliția Locală le cunoaște mult prea bine situația. Patrulează constant pe acele străzi și încearcă să-i ajute cum poate. Însă fără oameni dispuși să-și ducă plângerile până la capăt și cu legile care-s în țara asta, poliția e legată la mâini. Iar vecinilor le este frică să se pună contra unor specimene care au fost în pușcărie sau, mai rău, care știu să se fofileze atât de bine încât au și scăpat de condamnare.

Un Taraf corupt, depravat, dintr-un ev mediu sinistru

Plimbându-mă împreună cu Adrian Hava, șeful Serviciului de Ordine și Liniște Publică, cu mașina pe strada Tarafului, iar pe urmă pe străduțele adiacente acesteia, mă luase o senzație extrem de ciudată. De parcă am plecat din Arad și am intrat într-un univers alternativ al unui film noir, care-ar azvârli acțiunea din Sin City undeva la rubrica „Lecturi pentru Copii”.

Când vezi centrul Aradului, iar pe urmă dai de zone din acestea, îți vine să-ți freci puternic ochii, de parc-ar fi totul o halucinație perversă care ți s-a întipărit în mod defect pe retină.

Nu, acesta nu poate fi orașul meu frumos și iubit. Și totuși e și asta o parte din el, ca o ulcerație proaspăt eruptă pe care, din păcate, n-o poți extirpa. Noroc că nu se extinde și nu se vede. E acolo, departe, izolată, ca un tărâm unde i-o tunat și adunat pe toți.

Dacă treci de acele câteva blocuri sociale, unde mai ai norocul să vezi și câte-un balcon cu flori – reminiscență a unei lumi civilizate și occidentale – ai dat de dracu. Ești catapultat într-un fel de ev mediu sinistru, o lume desprinsă parcă din visele umede ale lui Emir Kusturica, cu cocioabe construite din chirpici „împletit” cu diverse zdrențe sau  fâșii din plastic. Întreaga stradă duce lipsa de apă curentă, așa că mai vezi câte-o babă uscată și zbârcită cum trage în urma sa câte un cărucior plin de bidoane până la singura sursă de apă – o pompă albastră la capătul străzii. 

Paradoxal, pe alocuri, în fața vreunei dărăpănături de casă, mai vezi parcată câte o mașină de lux cu număr de Italia, sau Spania. Un BMW negru decapotabil, altul argintiu, un Merțan alb, o Dacia Duster – ultimul răcnet … Acolo, proprietarii-s vedete pe foaia de evidență a Poliției Locale. E bine știut de către agenți că alea-s reședințele peștilor. Și-s monitorizați atent.

Zona însă-i populată mai mult noaptea. După cum mi-a povestit Adrian Hava, ziua, majoritatea sunt plecați prin oraș, la cerșit. Totuși, oamenii pe care îi vezi duc o viață dolce fa niente. Stau grupați pe treptele de intrare a caselor și „freacă menta”, mâncând semințe și ascultând muzică lăutărească sau manele. Iar la văzul unei mașini de poliție, li se schimbă brusc zâmbetul într-o grimasă crispată, stând parcă pe ghimpi.

Puținii oameni din zonă care au gospodării îngrijite, sunt victimele Tarafului. Aproape zilnic se trezesc cu lucruri furate din curte, cu legume și fructe șmanglite din grădină. Dar cheamă poliția, iar când organele de ordine le solicită să meargă la secție și să dea declarație, ca să existe o dovadă pe baza căreia să poată să aresteze hoții, reclamanții dau înapoi, renunță la plângeri, de teama ca nu cumva cei în cauză sau alții de acolo să se răzbune pe ei. Și așa, de ani de zile s-a creat o situație de complacere și capitulare. Infractorii au învins sistemul șubred și-și văd de viața lor mizerabilă mai departe.

„Mulți nici măcar nu au acte de identitate, darămite acte de proprietate. Și-au făcut casele alea, așa, fără să le dea voie nimeni. N-au apă, n-au curent. Pe unii i-am prins că s-au racordat ilegal la curentul de pe stradă. Sunt vai de ei. Avem oameni cu dosar pentru tot felul: furt, violență, chiar și proxenetism. Majoritatea de aici au fost măcar odată închiși. Alții chiar de mai multe ori. Dar atâta timp cât nu-i prindem că fac ceva ilegal, nu prea avem ce să le facem. Doar Primăria s-ar putea băga eventual să le dărâme casele astea…”

Chiar la asta mă și gândeam când mi-a povestit Adrian Hava cele de mai sus. Dacă casele alea sunt ridicate ilegal, de ce nu le demolează cineva? Dar părerea lui Adrian Hava m-a lăsat pe gânduri și, privind astfel lucrurile, pare o decizie cu sens.

„Eu zic că-i bine că le lasă aici. Dacă le-ar dărâma, oamenii ăștia tot în Arad ar rămâne. Nu ar pleca de aici. Și ce ar face? S-ar împrăștia prin tot orașul. Aici măcar știm că sunt toți laolaltă și îi putem monitoriza mult mai ușor. Îi știm pe fiecare și dacă fac ceva, știm exact unde să-i găsim. ” 

E un fel de rău necesar. Fiecare oraș îl are. Fie că e Aradul, Roma sau New York-ul cu ale sale vestite ghetto-uri. Și la Arad, așa cum e peste tot, majoritatea părților periferice ale orașului sunt ca un magnet pentru depravați și depravate.

To be continued…

Citește și Ghidul celor mai depravate zone ale Aradului. Episodul 1- Între „raiul cumpărăturilor” și „bine ați venit la Arad!”