Se împlinește anul rotund de când Abel Apostol (zis Văruțu de o grămadă de omuleți din toate categoriile sociale) a fost omorât, transportat de la locul propriu-zis al faptei (prima lovitură – probabil cea neutralizantă – fiind administrată la pultul bazei „Riviera”), dus cu mașina la Sânpaul și împușcat pe drum, posibil tranșat la casa inculpatului Adrian Buleu, care acolo l-ar fi și îngropat în ciment rapid – da, am aroganța nu numai să propun, dar și să cer public reexpertizarea casei făptașului, cu aplecare specială pe groapa betonată din capătul garajului. Autoturismul cu care s-a efectuat cursa a fost, imediat după crimă, incendiat în Pădurea Vladimirescu de către Buleu – care, astfel, a reușit să distrugă urmele ADN.
Adrian Buleu – în seara de 8 mai, 2013, reținut și din 9 mai, arestat cu mandate succesive eliberate de magistrați de la Tribunalele din Arad și Caraș Severin – a fost asociatul victimei la complexul sportiv constând în terenuri de tenis (partea lui Abel din afacere) și restaurant (partea soților Buleu). Mobilul crimei – dincolo de conflictele spontane ivite de-a lungul relației (conflicte dese și violente implicând membrii ambelor familii) – l-a reprezentat decizia lui Abel Apostol de a renunța la colaborarea cu Adrian Buleu și de a-l elimina din complex. Buleu a susținut în fața instanței că a investit în restaurant peste 200.000 de Euro, sumă pe care a justificat-o prin vinderea a două apartamente în Bruxelles și munca sa în Belgia. Din acte reiese, însă, mult mai puțin, iar din ancheta organelor specializate se confirmă că sursele de venit ale lui Adrian Buleu erau, de fapt, bani negri din proxenetism – amanta sa, folosită ca prostituată cât timp era minoră, fiind și cel mai important dintre martorii acuzării.

Asta știm. Ce nu știm – încă – e cât va lua Buleu după ce cadavrul lui Abel Aposol va fi găsit și expertizat de legiști și criminaliști. Și nu știm câtă singurătate trebuie să mai treacă peste amintirea neîngropată creștinește a unui frate purtând numele biblic al întâiului frate ucis. Și nu știm nici să explicăm aceste coincidențe uluitoare, ce transcend povestea și o ridică la rangul de mitologie… o hermeneutică aproape obligatorie trimițându-te, deopotrivă, la Biblie și la legenda Meșterului Manole, la Dostoievski și la seriile polițiste de ultim trend…

Sunt arogant și puțin subiectiv pe speța asta – o recunosc public – pentru că, în acest an de singurătate care a trecut peste Abel, m-am împrietenit cu toată familia și cu toți prietenii săi. Dar, dincolo de asta și obiectiv vorbind, am scris din primele ore ale dispariției sale, am fost la aproape toate înfățișările, am fost la registraturile tribunalelor și am citit dosarul, am ascultat, conspectat și memorat toate declarațiile importante din fața Instanțelor de judecată, am studiat până la a visa cu asta mimica și comportamentul tuturor personajelor implicate în tulburătoarea poveste, am fost peste tot… chiar și pe unde nu prea aveam voie.
Și – obligatoriu de menționat – nu l-am cunoscut pe Abel ca prieten, ci doar conjunctural. Amintirea sa mă bântuie doar profesional… cum cred că ar trebui să ne bântuie pe toți: social, juridic, moral, filosofic… Din simplul fapt că adevărata noastră profesie, cea universal-comună, este cea de oameni.