Vio, mă uit la tabloul pe care mi l-ai dăruit și nu-mi vine să cred. Nu exagerez. Sunt șocat. Erai cu ani buni mai tânăr ca mine. Unde te-ai grăbit așa? Bine, știu, nu ți-a fost ușor de prea multe ori. Chiar dacă despre greutăți și probleme vorbeai rar, chiar deloc. Și știai că știu. Că știm, de fapt. Dar nu te conformai. Zâmbeai doar așa, pe sub mustață, cum făceai mereu atunci când ceilalți se așteptau la altceva din partea ta.

Au fost vreo cincișpe – vezi, îmi aduc aminte de cum le spuneai – ani când făceai parte din viața mea cea de toate zilele. Au fost vreo trei-patru redacții în care munca se termina de obicei la o bere. Poate chiar mai multe. Păi, cum altfel, te citez din nou. Dacă e jurnalism pe bune, dacă e redacție serioasă, cum altfel?

La un moment dat te-am întrebat: ce nume e ăsta, Simulov, de unde vine? Exact de unde vine și numele tău, mi-ai răspuns fără să stai pe gânduri, după care ai ridicat paharul și ai zis: Noa, hai, noroc!

Am râs forțat, dar foarte repede, după câteva clipe de gândire, mi-am dat seama că ai din nou dreptate.

Mă uit acum la unul dintre tablourile pe care mi le-ai dăruit. Știam și atunci când mi le-ai dat că sunt mult mai valoroase decât par. Decât crede lumea și poate, în momentele tale proaste, crezi chiar și tu. Mă uit acum și realizez că nu le-aș schimba nici pentru un Matisse sau, Doamne feri!, Picasso.

Uitându-mă, fără să mă gândesc la nimic altceva, realizez sau cred că realizez ideea. Cea care se ascundea după zâmbetul tău, cea care este imortalizată pe pânzele tale. Și cea care te-a făcut să fii inconfundabil. E vorba de contradicție. Și nu numai. De tot ce pare de neînțeles și neliniștitor. N-ai cum să scapi de ea, eventual s-o ascunzi în infinitul despre care nu știi de ce și până când și unde.

În ultimii ani ne-am văzut mai rar. Mi-ai făcut câteva ilustrații pentru un posibil volum de haiku-uri. La ultima noastră întâlnire – normal, la o masă pe o terasă – chiar m-ai întrebat când apare volumul. Pentru că mai ai câteva idei, schițe în cap. Am râs atunci amândoi. Ne cunoșteam de prea multă vreme ca să nu știm despre ce este vorba. La despărțire, ne-am luat rămas bun cu „mai vorbim noi”.

Nicio surpriză, nimic nou sau nemaivăzut: nu ne-am mai întâlnit, n-am mai vorbit de atunci, dar uite acum îți spun: volumul e în pregătire, schițele tale, atâte cât sunt, vor fi acolo.

Ș-apoi, mai vedem noi, în infinit orice este posibil…

Citește și:

Doliu în presa și arta arădeană: a încetat din viață Viorel Simulov