Un român în templul miracolelor sau cum e când „plutești” de fericire pe Anfield | Foto-Video

    de Andrei Fuliaș | 11 mai 2019, 12:13 PM | Reportaj | Topic special

    3

    Mă tot gândesc la cum să încep să povestesc ce am trăit în ultimele zile, dar o să încep, așa cum se cuvine, prin a le mulțumi celor care au făcut posibile aceste trăiri, de care mulți și-ar dori să aibă parte măcar o singură dată în viață. E foarte greu de descris și de scris ceea ce mi s-a întâmplat, dacă nu chiar imposibil, dar o să-mi dau toată silința să o fac. Și-o să vă spun, încă de la început, ceea ce le spun celor apropiați mie de o viață, anume că sunt cel mai norocos din lume. Iar norocul ăsta al meu se măsoară în bogății, însă nu în cele de natură materială, ci în bogăția de a fi înconjurat de oameni minunați și de a trăi momente unice. Sunt norocos să pot trece cu ușurință peste greutățile pe care le întâmpin în viață. Sunt norocos să am parte de emoții de care cei mai mulți dintre dumneavoastră poate nu aveți. Sunt norocos să fiu așa cum sunt și să mă înconjor, voluntar sau involuntar, de OAMENI.

    Imaginați-vă cum ar fi să dormiți, la propriu, și cineva să vă dea un telefon și să vă ofere cea mai frumoasă trezire de care ați avut parte vreodată. Așa am pățit eu. Era o zi de joi și primesc un telefon de la un om foarte apropiat mie și căruia îi datorez multe în viața asta, dar nu pentru ce mi-a spus la telefon, ci pentru că pe parcursul anilor am ajuns să fiu așa cum sunt și datorită faptului că el e așa cum e. Și din telefon aud „ce faci, măi? dormi? trezește-te!”. Eu îi spun că m-am trezit. El mă întreabă „sigur te-ai trezit?”. „Păi sigur, dacă vorbesc cu tine”, îi spun eu. „Hai, trezește-te! Dar stai că te trezesc eu acum”, mai spune el. Iar ce a urmat a fost… ireal. Știa că ce urmează să-mi spună era de fapt împlinirea unui vis de-al meu și vroia să fie sigur că m-am trezit și că nu am impresia că visez. Gândiți-vă cum ar fi să primiți un telefon, să vă treziți din somn și să vi se spună că vi se va împlini un vis. Cum spuneam… I-RE-AL! Era vorba despre visul de a ajunge în „templu”. Da, căci pentru orice fan înfocat al unei echipe de fotbal, stadionul pe care joacă favoriții săi este un templu. Iar pentru mine, acest templu se numește „Anfield”. Prietenul meu tocmai mă întreba „cum ar fi să mergi pe Anfield?” și continua întrebându-mă „cum ar fi să mergi pe Anfield la Liverpool – Barcelona?”. Eram blocat. Și, credeți-mă, nu mă blochez ușor și nu rămân ușor fără cuvinte. Dar pur și simplu n-am știut ce să-i răspund. Dacă venea din partea altcuiva această întrebare, aș fi considerat-o o glumă, însă știam că el nu prea glumește cu chestii de genul ăsta.

    Și m-am trezit. Însă trecuseră vreo două-trei ore și eu încă nu realizam ce mi se întâmplă. Mi-am dorit foarte mult să-mi văd favoriții „pe viu” și dorința asta mi-a îndeplinit-o chiar soția mea, în toamna anului trecut, când mi-a făcut o surpriză, cumpărând bilete la meciul din Liga Campionilor, de la Belgrad, dintre Crvena Zvezda (Steaua Roșie) și Liverpool. Însă dorința de a ajunge pe Anfield rămăsese și mă gândeam că se va împlini și ea la un moment dat, dar nu atât de curând și nu la o semifinală de Liga Campionilor, între Liverpool și Barcelona. Pasionații de fotbal știu și înțeleg ce înseamnă asta. Iar cei care nu sunt pasionați de acest sport, care pentru unii reprezintă mai mult decât un simplu sport, pot să înțeleagă doar imaginându-și că una dintre cele mai arzătoare dorințe ale lor este pe cale să se îndeplinească.

    Și venea prima manșă a acestei semifinale, un meci care avea să se dispute pe Camp Nou, din Barcelona. Un meci în care favoriții mei jucaseră foarte bine, fiind peste adversar vreme de 70-75 de minute, însă un meci care s-a terminat cu 3-0 pentru spanioli și cu multe regrete pentru englezi și fanii acestora, printre care mă număram și eu. Însă nu era totul pierdut, fiindcă urma returul de pe Anfield. Ca fan al lui Liverpool am înghițit multe în zilele de după acel 3-0. Multe ironii, multă caterincă și nenumărate „nu mai aveți nici o șansă”. Dar nu mi-am pierdut speranța. Așa cum aproape nici un fan al lui Liverpool nu și-a pierdut speranța, fiindcă știam că, dacă există vreo echipă care poate produce „minuni”, aceea este Liverpool F.C., care a arătat de foarte multe ori că are capacitatea de a „renaște din cenușă” și de a produce răsturnări spectaculoase de situații. Îmi amintesc și acum finala Ligii Campionilor din 2005, când A.C. Milan o conducea la pauză, cu 3-0, pe Liverpool. Îmi amintesc cum „cormoranii” conduși din teren de legendarul Steven Gerrard și împinși de la spate de un „Youll Never Walk Alone” cântat din zeci de mii de piepturi, au reușit să producă „Minunea de la Istanbul” și să revină de la 3-0, la 3-3, în doar șase minute, adjudecându-și pentru a cincea oară cel mai important trofeu din competițiile inter-cluburi, după prelungiri și după loviturile de departajare. Nu era nici prima și nici ultima oară când „cormoranii” treceau de la agonie la extaz, însă a fost probabil cea mai frumoasă finală jucată vreodată.

    Cum spuneam, aproape nimeni nu concepea ca Barcelona să nu se califice în finala Ligii Campionilor după un scor de 3-0 în prima manșă. Pentru cei mai mulți era de neconceput ca echipa lui Lionel Messi, probabil cel mai talentat om care a încălțat ghetele de fotbal, să ia cel puțin trei goluri în Anglia și să nu reușească să marcheze măcar unul singur. Aproape nimeni nu credea că imposibilul poate deveni posibil, cu excepția noastră, a celor care simțim aceleași lucruri pentru Liverpool. Majoritatea dintre noi credeam asta. Unii poate doar la nivel declarativ, însă alții credeam cu tărie că soarta ne va zâmbi în meciul retur și că jucătorii ale căror tricouri le purtăm, echipa ale cărei cântece le fredonăm meci de meci și ale cărei însemne ni le tatutăm pe piele, va produce un nou meci memorabil, un meci pe care toți, chiar și fanii neutri, îl vom ține minte toată viața și îl vom povesti copiilor și nepoților.

    Și era 6 mai, ziua care preceda cea de-a doua manșă a semifinalei pe care mulți o considerau o adevărată finală. După două avioane și multe ore de zăbovit prin aeroporturi, m-am trezit în Liverpool. Parcă încă nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă. Mai rău, eram singur într-un oraș pe care nu-l mai văzusem vreodată și nu aveam cu cine împărți trăirile mele, decât prin aplicațiile telefonului mobil. Câteva ore mai târziu de la aterizare, mă vedeam adormit în patul de hotel, ostenit fiind după atâtea ore de așteptare și de zbor.

    Se făcuse 7 mai, ziua pe care catalanii și-ar dori s-o șteargă pentru totdeauna din calendar. Tot pe 7 mai, în 1986, Barcelona pierdea finala Cupei Campionilor Europeni în fața Stelei fenomenalului arădean Helmuth Duckadam. Trei zeci și trei de ani mai târziu, tot pe 7 mai, spaniolii aveau să mai trăiască o seară neagră, memorabilă, din istoria fotbalului. La un moment dat, era trecut de ora 16:00 (în Marea Britanie) și, după ce m-am întâlnit într-un pub englezesc cu cineva să-mi primesc biletul la meci, m-am suit într-un autobuz de-ăla celebru, cu două etaje, pentru a ajunge la stadion. Era o aglomerație nebună. Străzile erau pline de fani. În jurul meu plin de oameni pe care mă chinuiam de cele mai multe ori să-i înțeleg ce vorbesc, având un accent tare ciudat. Cu fiecare metru parcurs de autobuz, simțeam cum temperatura sângelui care-mi trecea prin vene creștea. Bătăile inimii erau tot mai dese. Ce, mai, eram ca o bombă cu ceas. La un moment dat, un tip de lângă mine îi spune altuia „Ya, mate! This is the final stop!”. Adică era ultima stație înainte de stadion. Am coborât cu toții pe o străduță plină ochi de suporteri de toate națiile, inclusiv fani ai Barcelonei. Ușor, ușor, distanța dintre mine și „templu” era tot mai mică. Pe stradă și în cele câteva pub-uri din jurul stadionului era veselie mare. Berea curgea, cântecele răsunau, iar nimeni nu părea că se mai gândește la acel 3-0 din meciul tur.

    Vă spun, în Anglia e altă lume. E altceva. Am avut prilejul de a vizita multe orașe, din multe țări, însă nicăieri nu e ca în Anglia. Atâta politețe, bun simț, decență și civilizație n-am întâlnit nicăieri. Pur și simplu altă lume. Și o să vă povestesc doar câteva dintre întâmplările care m-au făcut să spun ce am spus adineauri. Mă aflam într-una din curțile stadionului, în spatele tribunei „Sir Kenny Dalglish”, acolo unde există o parcare privată, în care oficiali și jucători ai clubului își lasă mașinile. Mă pregăteam să-mi fac un „selfie” cu spatele la stadion și, logic, camera principală a telefonului era îndreptată către mașinile parcate. La un moment dat, se apropie un steward (om de pază) de mine și îmi spune în cel mai politicos mod posibil, că mă aflu într-o parcare privată și că mă roagă frumos să nu fac poze mașinilor de acolo. Avea un zâmbet larg în timp ce vorbea cu mine și puteam simți că omul nu este deloc ostil, ci foarte politicos. Când mă întorc spre el să-i explic că de fapt eu fotografiam partea opusă, stewardul vede însemnele de pe hanoracul meu și exclamă în limba engleză „Ah, ești din România. Bine ai venit! Mă numesc… (i-am uitat numele) și sunt din Spania. Sper să te simți bine aici”. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin minte cum mă puteam afla pe stadionul „Motorul”, din Arad, îmbrâncit de unul dintre agenții de pază. I-am zâmbit și eu omului și i-am arătat că făcusem poză cu stadionul, nu cu mașinile parcate. Mi-a zâmbit din nou și mi-a spus „Stai liniștit, totul e ok!”, după care am mai schimbat câteva vorbe despre unde pot mânca și bea ceva pe stadion. Am mai zăbovit câteva zeci de minute în jurul stadionului, am băgat un hot-dog și un Cola Zero la „ghiozdan”, după care m-am îndreptat spre poarta pe care trebuia să intru la meci. La fiecare poartă era doar câte un steward, fără poliție sau alte autorități. M-am dus încrezător spre poartă, pregătit să fiu pipăit și buzunărit. Nici gând! Stewardul a dat din cap ca un semn de „aprobare”, mi-a zâmbit și m-a salutat. Atât și nimic mai mult! Mai departe am introdus biletul în cititorul de coduri, a apărut o lumină verde și turnicheții s-au deblocat, iar două secunde mai târziu eu eram pe stadion, așteptând meciul vieții mele.

    Dar vreau să vă mai povestesc două întâmplări din care puteți să înțelegeți mentalitatea englezilor. Era momentul în care portarii celor două formații se încălzeau. La poarta aproape de care eu aveam locul pe stadion se încălzeau cei doi portari ai Barcelonei, neamțul Marc-Andre ter Stegen și olandezul Jasper Cillessen. La un moment dat, o minge se îndreaptă cu viteză spre tribuna în care mă aflam și eu. Din primul rând, un bărbat încearcă să o prindă, însă o scapă pe gazon. O secundă mai târziu, un steward se îndreaptă spre el, iar eu mă gândeam că îi va spune câte ceva. Stewardul trece de el, merge și ia mingea de pe gazon, apoi se întoarce la suporterul respectiv și îi dă mingea, spunându-i „Poftim, acum arunc-o tu înapoi pe teren”. A fost un gest mic din partea acelui steward, dar poate unul foarte mare pentru acel suporter, iar mie mi s-a părut ceva extraordinar, ceva ce nu am mai văzut nicăieri. O altă întâmplare frumoasă s-a petrecut în timpul partidei. La un moment dat, un jucător al Barcelonei se pregătea să execute un corner, iar din tribună un fan a aruncat cu un fular înspre el. Fularul a plutit în aer preț de câteva momente, apoi a căzut pe gazon, fără însă a-l încurca în vreun fel pe fotbalist. Probabil nici nu și-a dat seama că a fost aruncat un fular înspre el. Când jocul s-a mutat în cealaltă parte a terenului, un steward s-a dus să ridice fularul de pe marginea terenului și s-a întors cu el în colțul tribunei. Câteva secunde mai târziu, acesta i-a dăruit acel fular unui copil aflat în cel de-al doilea rând al peluzei. Ei, ce spuneți, oare cum era tratată această întâmplare pe stadioanele din România? Cu siguranță nu de această manieră.

    Și să ajungem și la meciul în sine. Cum spuneam, preț de două zile m-am simțit singur într-un oraș necunoscut. Însă pe stadion această senzație a dispărut. Mă simțeam ca și la Old Lady’s Pub, locul în care, alături de câteva zeci de prieteni, urmărim toate meciurile favoriților. Eram eu și încă vreo 50.000 de prieteni. Eram o parte din marea familie a lui Liverpool. Primul gol a venit repede. Era minutul 7, când Mane îi dă o pasă lui Henderson și îl lasă pe acesta singur cu portarul ter Stegen. Căpitanul lui Liverpool șutează, portarul respinge, însă doar până la Origi, care lovește balonul cu latul, tabela de pe Anfield arată 1-0 pentru cormorani, iar tribunele explodează. Un gol marcat foarte repede face și mai credibilă minunea calificării. Meciul a fost controlat în continuare în mare parte de Liverpool, iar la pauză scorul a rămas în continuare 1-0 pentru englezi. La revenirea de la cabine, Jurgen Klopp face o schimbare pe care probabil mulți nu au înțeles-o. Îl scoate din teren pe Andy Robertson, unul dintre cei mai buni fundași stânga din lume la acest moment și îl introduce în locul său pe Wijnaldum, cel mai slab jucător al lui Liverpool în meciul de pe Camp Nou. Bătrânul Milner avea să fie retras pe postul lăsat gol de cel poreclit de fani „Robbo”. Îmi amintesc cum, după golul rapid al lui Origi le scriam colegilor pe grupul de Messenger doar atât „Istanbul reloaded”, un fel de „Istanbul, din nou”. „Zeul fotbalului”, dacă există unul, a potrivit lucrurile exact așa cum trebuia pentru ca „miracolul de la Istanbul” să se repete. Astfel, era minutul 54 când Alexander-Arnold trimite mingea în careul catalanilor și la capătul acesteia apare proaspătul intrat, Wijnaldum, care trimite mingea în plasa porții lui ter Stegen. Două minute mai târziu (min. 56), de această dată de pe partea opusă a terenului, Shaqiri centrează, același Wijnaldum se înalță și trimite mingea cu capul, direct în vinclul porții. Am ținut să precizez neapărat minutele golurilor marcate de Wijnaldum, min. 54, respectiv min. 56, și o să înțelegeți imediat de ce. În celebra finală de la Istanbul, când Milanul o conducea la pauză cu 3-0 pe Liverpool, iar englezii au revenit spectaculos, Steven Gerrard marca pentru cormorani în minutul 54, iar Vladimir Smicer marca în minutul 56. Cel puțin interesant, nu!? Tabela de pe Anfield arăta 3-0 pentru Liverpool, ceea ce însemna un scor de 3-3 la general, la fel cum a arătat tabela de pe Ataturk la finalul celor 90 de minute, în 2005. Însă puștiul Alexander-Arnold avea să facă meciul vieții sale, alături de Wijnaldum și Origi. Era minutul 79 și Liverpool urma să execute o lovitură de la colțul terenului. Un copil de mingi se grăbește și îi aruncă mingea lui Alexander-Arnold, acesta o așează rapid lângă steagul de la colțul terenului și dă să plece de lângă ea, fiindcă nu el era executantul loviturilor de colț, ci Shaqiri. În timp ce face un pas de lângă balon, puștiul lui Liverpool vede degringolada din careul Barcelonei și pe Origi singur la marginea careului de 6 metri. Face un pas înapoi, lovește puternic mingea și i-o trimite direct lui Origi, care, la fel ca și la primul gol, avea de îndeplinit o simplă formalitate. Mingea se duce pentru a patra oară în plasa porții apărate de ter Stegen și cuvântul „imposibil” nu mai exista în dicționarul cormoranilor. Și astfel, cel mai slab jucător din meciul de pe Camp Nou și jucătorul pe care mulți fani ai lui Liverpool îl considerau prea slab pentru pretențiile actualei echipe marcau fiecare câte o dublă și aruncau în aer tribunele de pe Anfield, provocând totodată isterie în fața multor televizoare de pe tot mapamondul.

    Preț de zeci de minute, stadionul a rămas în continuare plin, cu fanii sărbătorind alături de jucători și aplaudându-se reciproc. Apoi, alte câteva ore bucuria și petrecerea s-a mutat în pub-urile și pe străzile orașului. Haosul era la el acasă, însă era un haos frumos. Străzile răsunau de cântece și berea curgea. Așa a fost în seara zilei de 7 mai. Așa a fost pe Anfield. Așa am fost martor la „miracol”.

    După partidă, fundașul croat Dejan Lovren a declarat presei că totul a fost posibil datorită fanilor și a discursului lui Jurgen Klopp. „Înainte de meci, (Klopp) a avut un discurs uimitor. A fost ceva briliant și cred că ne-a ridicat moralul foarte sus. Ne-a spus doar să credem. Să avem în minte că vom reuși. A fost ceva ce n-am mai auzit vreodată. Să marcăm unul sau două goluri la început și chiar dacă nu reușim, să avem încredere că în minutele 65, 66 sau 67 vom înscrie. Și apoi, cu Anfield alături de noi, credeți-mă, băieți, vom reuși. Am reușit și cu Dortmund, vom reuși și în seara asta. Arătați doar că aveți *** în seara asta. Și am reușit!”, a spus Lovren.

    Așadar, „cu Anfield alături de noi”, cu suporterii alături de echipă, împingându-i de la spate și încurajându-i secundă cu secundă, au reușit. Sau nu, am reușit, cu toții, că „Anfield” am fost cu toții în acea seară.

    Vă doresc tuturor să aveți parte, măcar o dată în viață, de trăirile de care am avut eu parte pe 7 mai. Vă doresc tuturor să aveți în jurul vostru oameni ca cei pe care îi am eu în jurul meu, iar acestora le doresc să trăiască zeci de momente precum cele trăite de mine la Liverpool.

     

    .

    .

    .

    .

    .

    .

    .

    .

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    0 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.