Două cuvinte am cules în cap imediat după ce am izbutit să mă adun după acest spectacol năzdrăvan de zdravăn: nagyszerű și fergeteges… echivalentul lor aproximativ în limba română fiind grozav și furtunos. Al doilea gând mi-a fost că va fi o nedreptate crasă, o „porcărie” revoltătoare, dacă nu-și va face prezența pe lista scurtă a Premiilor UNITER!

Cele două adjective nu au survenit aleatoriu, fiind vorba de un spectacol în limba maghiară (cu supratitrare – pe alocuri deficitară – în limba română). Nici ideea cu UNITER nu a fost întâmplătoare. Joia și vinerea aceasta au fost două zile intense, cu emoții – cu siguranță – și mai intense, pentru compania arădeană de teatru „Aradi Kamaraszínház”, deoarece patru spectacole recente au fost în atenția juriului Uniunii teatrale din România, deplasat la Arad pentru vizionări în vederea unor eventuale nominalizări la premiile din acest an. Spectacolele au fost cu public, iar ultimul dintre cele patru, „Cadavrul viu” de Tolstoi, regizat de Tapasztó Ernő și coprodus de Compania „Pinceszínház” din Szeged (Ungaria), s-a jucat într-un cadru inedit, de la bun început gândit pentru acest spectacol, în sala de evenimente a Casei Jelen, ideală pentru nunți, botezuri și alte paranghelii destul de restrânse.

Particularitatea spectacolului constă exact în această scenografie tipică pentru reuniuni familiale „big happy-happy”, bairamuri febrile și ospețe îmbelșugat-alcoolizate, publicul adunat în jurul mesei lungi servind în „Cadavrul viu” atât ca element de decor, cât și ca o gloată cvasi-mută de uimire și semi-rușinată de situația de a fi prezentă benevol și totodată în totală necunoștință de cauză în această hărmălaie grosolan-artistică. Mesele adunate în linie dreaptă au delimitat ingenios cele două spații de joc, dar au devenit, în același timp și cu aceeași ingeniozitate, cărări uzitate, joncțiuni sau – mai degrabă – scurtături scenice atât deasupra meselor, cât și sub mese, printre picioarele publicului. „Cadavrul viu” al lui Tapasztó ar fi greu de jucat și, până la urmă, nici nu s-ar potrivi într-un teatru, deoarece întreaga structură a locației alese a contribuit la reușita și construcția spectacolului, inclusiv ușa de sticlă de la intrare fiind folosită cu rost în poveste.

Din ambientul general nu putea lipsi elementul sonor, scena fiind ocupată de un taraf cu un rol semnificativ atât din punct de vedere scenografic, cât și narativ, interludiile ludice cu melodii țigănești fiind asigurate de formația maghiară „Juhász Zenekar” din Subotica, Serbia (Barity Zorán, Juhász Gábor și Ölveczky Tamás), cu participarea remarcabilă a arădeancei Tapasztó Alexandra (voce).

Actorii, desigur, au un rol distinct în succesul spectacolului și, trebuie spus fără menajamente, ne-au „trântit” în față cele mai bune interpretări din ultimii ani pe o scenă de teatru – vorba vine – din Arad. Actorii, de fapt, nu sunt arădeni, ci vin din Szeged, de la Compania de teatru „Pinceszínház” (în traducere: teatru de beci) și, parcă, fiecare în parte s-a născut pentru acest rol.

Foto: Facebook, Aradi Kamaraszínház / THEALTER, Kovács Ida Jusztina Photography

Jászberényi Gábor, în rol principal, ne oferă un Fiodor „Fedea” Protasov exploziv, un Playboy „low life”, un desfrânat epicurian chinuit de monotonia familială, soția abandonată (Liza Andrejevna Protasova), jucată de Kancsár Orsolya, este exact așa cum s-ar vedea cu ochii unui contemporan personajul lui Tolstoi, o fetișcană cumințică, dar cu un fetiș tacit pentru viața perversă a lui Fedea (și, drept urmare, îndrăgostită lulea de acest nemernic), Anna Pavlovna, mama lui Liza (în travesti, jucată de Balog József) este o scârbă conservatoare, dar singurul personaj rațional, Viktor Karenin, gentlemanul perfect-imperfect (jucat de Gulyás Hermann Sándor), un papă-lapte infantil, dar nu neapărat prostovan și incompetent, Daria Andreievna, mama lui Viktor (jucată de Büky Bea) este o harpie flegmatică care țese încontinuu, Sașa, sora lui Liza (Sebők Maja) este o stricată alcoolică, colerică și directă, care se potrivește mult mai bine cu Fedea și îl și iubește în secret, cârciumarul și fotograful ocazional Artemiev (jucat de Nagyhegyesi Zoltán), contrar originalului tolstoian, nu este neapărat un personaj dubios, ci mai degrabă un afacerist aproximativ manierat, țiganca Mașa (Kálmán Zsófia) este o puștoaică nerușinată, care – din păcate pentru ea – nu iese prea mult în evidență, dar asta numai pentru că nerușinarea, în acest spectacol, este generalizată, iar cireașa de pe tortul final, așa-zisul judecător (Varga Bálint) este aici un Joker cu propriul său reality show, care continuă – în tonul întregului spectacol – să absurdizeze, să ironizeze situația conjugală – și anume bigamia – deosebit de serioasă pe vremea lui Tolstoi, dar banală din perspectiva divertismentului de trei lulele din zilele noastre.

Firește, în „Cadavrul viu” al Companiei „Aradi Kamaraszínház” și al Companiei „Pinceszínház” s-a renunțat la multe personaje marginale, simplificând storyline-ul și amplificând ingeniozitatea, respectiv hazibulibășeala scenografică intenționată, dar, totuși, coerentă. S-au modificat și anumite bucăți din opera originală, aici nu Liza Protasova decide să se despartă de Fedea, ci invers, în schimb îi trimite chiloții tanga sub formă de mesaj de vino-ncoa. Printre altele, aceste opțiuni regizorale schimbă complet paradigma, Fedea nu mai este o victimă existențialistă, ci un erou al libertății plăcerilor omenești, un om modern împins spre pribăgie din proprie inițiativă, nu de etosul vremii și chiar dacă, astfel, linia narativă pare complet dată peste cap, adaptarea contemporană a lui Tapasztó Ernő pușcă din toate punctele de vedere, inclusiv prin faptul că este lăsată în limbo întrebarea esențială, creată artificial: cine e, de fapt, cadavrul viu în această poveste alterată și bombasticizată de dragul artei?

Artificiile regizorale ale lui Tapasztó țintesc și nimeresc la fix în acest spectacol. Această boemie sălbatică, circăreală grotescă și instinctualitate absurdă sunt, de altfel, caracteristici deja inconfundabile – sau, în orice caz, din ce în ce mai evidente – ale regizorului arădean, pesemne marcat profund de imagistica aglomerat-încinsă (dar statică) a lui Hieronymus Bosch și de vigoarea hipiot-hipnotică (de pamplezir hollywoodian-dinamică) a lui Terry Gilliam, cu o puternică tentă balcanică inspirată de lumea lui Kusturica… sau, poate, din spectrul cinematografic rusofon, ca să ne și apropiem de sursă și de russkiy mir-ajul autentic, caz în care cel mai bun exemplu pentru o comparație rapidă ar fi scena de dans al Opricnicilor, singurele scene color din filmul lui Eisenstein, „Ivan cel Groaznic” (partea a doua), pe muzica grandioso-delirantă a lui Prokofiev.

Opera lui Tolstoi și-a găsit, în viziunea lui Tapasztó și în impecabila interpretare a actorilor maghiari, un sens și un ritm mai universal, mai savuros, mai spontan și mai contemporan, problematica „familie tradițională” – nu chiar blamată, ci doar evidențiată de Tolstoi – fiind eliberată de orice urmă de spoială, „măturată” cu o ușurință trivial-ironică în zona liberă, libertină și nelimitat de firească a ceea ce numim – în toate formele ei uman-posibile – ARTĂ.

Cadavrul viu

de Lev Nikolaevici Tolstoi
Regia: Tapasztó Ernő
Fiodor (Fedea) Protasov: Jászberényi Gábor
Lizaveta Andrejevna Protasova, soția: Kancsár Orsolya
Anna Pavlovna, mama lui Liza: Balog József
Sașa, sora lui Liza: Sebők Maja
Viktor Karenyin, vechiul prieten: Gulyás Hermann Sándor
Daria Andreievna, mama lui Viktor: Büky Bea
Artyemjev, proprietarul cârciumii: Nagyhegyesi Zoltán
Mása, țiganca: Kálmán Zsófia
Judecătorul: Varga Bálint

Formația Juhász Zenekar: Barity Zorán, Juhász Gábor, Ölveczky Tamás și Tapasztó Alexandra (voce)

Premiera: Szeged, 5 februarie 2022