Ultima oară când am văzut de aproape fostele băi termale din vila de la poalele munților, în pădurea din stațiunea Moneasa, a fost în urmă cu 15 ani. De atunci, am fost de multe ori prin stațiune, dar cumva soarta a dat să nu mă mai apropii de acel loc, vizitele rezumându-se la plimbări până la lac sau ștrand. Nici că mi-ar fi trecut vreodată prin cap că imaginea pe care o aveam întipărită în minte diferă cu realitatea! Toate aveau să se schimbe însă în urmă cu două zile, când am ajuns din nou în Moneasa și, de această dată, am hotărât să văd din nou ruina cu ochii mei. Vă mărturisesc, am fost într-o stare de șoc. Un amalgam de tristețe, gol în stomac și încăpățânare de a accepta realitatea s-a instalat în sufletul meu și refuza să plece.

În 2003, când eram în clasa a VIII-a, vila despre care mama îmi spunea că se numește „Nufărul” era deja într-o avansată stare de degradare, dar încă avea pereții și acoperișul în picioare, chiar dacă începea să fie înghițită de bălării. Am și acum fotografia pe care am făcut-o împreună la intrare, alături de o tăblie pe care scria: „Vila Nufărul a fost construită în anul 1891 de Contele Enckheim (n.red.Wenckheim) Fred. Devastată în 1989-2000, vila a fost cuprinsă în planul de reabilitare. Intrarea INTERZISĂ”. Bineînțeles că nimeni nu asculta de tăblie. Oamenii erau curioși să vadă ce a mai rămas înăuntru. Îmi amintesc și acum că mă fascinau încăperile părăsite, cu marmura roșie de Moneasa acoperită de praf, vanele umplute de tencuială căzută de pe tavan, treptele pe alocuri sparte… Mă plimbam prin clădirea fantomatică, întunecată, cu o senzație de călătorie în timp, iar mama îmi povestea despre oamenii bogați din secolul trecut care își petreceau vacanțe de lux aici, veniți din toate colțurile Imperiului Austro-Ungar. Nu știu cu siguranță dacă era într-adevăr așa, sau e doar o amintire falsă, însă îmi amintesc că în mijloc era și un bazin mare de înot cu plăcile pe alocuri smulse. N-am reușit să găsesc planurile vilei ca să mă lămuresc dacă într-adevăr amintirea mea e corectă.

Frumoasa clădire, azi în paragină totală, are istoria împletită direct cu începuturile faimei stațiunii, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Denumită chiar după Contele care a dezvoltat Moneasa la rang de „stațiune balneoclimaterică”, vila Wenckheim (uneori cunoscută și ca vila Nufărul) fascinează și acum turiștii.

„În perioada respectivă, Aradul își juca atu-urile la masa Europei, iar interesul pentru dezvoltarea stațiunii se plia perfect pe tendințele europene de descoperire a zonelor virgine și de încurajare a turismului. Mulți investitori imperiali bătuseră drumurile pline de gropi și noroaie în Țara Zărandului până la poalele Munților Codru Moma pentru că vestea apelor termale și calitățile aerului plin de ozon depășiseră granițele și investitorii își calculau și numărau deja banii”(sursa: ploaiadecuvinte).

Pentru a facilita accesul la băi, contele Friedrich Wenckheim a construit din proprii lui bani, imediat după 1891, calea ferată dintre Sebiș și Moneasa. Astfel a început „schimbarea la față” a stațiunii. Wenckheim a dărâmat toate căbănuțele vechi din lemn și a construit vile luxoase, un restaurant și o bază de tratament modernă, cu etaj, lungă de 80 de metri, care avea la parter 13 încăperi dotate cu câte un pat și o vană din vestita marmură roșie din Moneasa. Baza de tratament a ajuns să fie atât de renumită, încât vorba despre ea a ajuns chiar până la Viena.

(sursă foto de epocă: www.wenckheim.hu)

Pe lângă băile în sine, avea saloane de frumusețe, un restaurant modern, ba chiar și un cazino. Absolut orice ai fi avut nevoie pentru un concediu de lux în mijlocul naturii. Nici perioada comunistă nu a reușit măcar să-i oprească actvitatea. Tot ce i s-a schimbat a fost numele, căci nu dădea prea bine în era comunistă, un nume imperialist, nu? Așa a ajuns să fie numită „Nufărul”, cel mai probabil după nuferii de pe lacul din imediata apropiere. Vila a funcționat fără nicio oprire, până la Revoluția din 1989.

După 1990, debandada legislativă care a pus stăpânire peste țară a atins și destinul vilei, iar de atunci, nici unul dintre proprietari (dintre care actualul e chiar milionar!) nu a mai făcut nimic pentru a readuce vila la o stare măcar funcțională,.

Din păcate, „programul de reabilitare” care era anunțat pe tăblia din fotografia lipită în albumul meu de familie nu avea să se mai întâmple niciodată.

Acum, după aproape 28 de ani, impunătoarea vilă Wenckheim abia mai există.

Din lungimea de 80 de metri pe care o avea cândva, vila Nufărul acum măsoare maxim 10 metri… Ce vorbesc? Clădirea în sine abia mai există! Au rămas coloanele și treptele de la intrare, holul din mijloc, o cameră în stânga și una în dreapta. Atât. A ajuns o ruină totală, iar oamenii vin și se pozează cu frumoasele ei coloane care duc cu gândul la vremuri demult apuse. O privesc și probabil suspină. Eu asta am făcut. Am suspinat și nu m-am putut opri din holbat. Da, holbat, căci efectiv nu am putut înțelege cum a ajuns în halul acesta. Cum am putut să lăsăm să moară o astfel de frumusețe arhitecturală, încărcată cu atâta istorie, să moară sub ochii noștri?

Ar trebui să ne fie rușine. Iar atunci când auzim pe cineva că oftează la gândul că alte țări au turismul atât de înfloritor să nu ne mai punem întrebări. Să nu mai încercăm să înțelegem cărui blestem din afară se datorează letargia în care e țara asta frumoasă. Căci e vina noastră, a tuturor. Nu știm să apreciem ce avem, numai atunci când e prea târziu.

Cel mai puteric sentiment e nostalgia. Așa, și ce facem cu el?