„Tomorrow is fear” a fost una dintre secțiunile nou introduse la TIFF (Transilvania International Film Festival) în acest an și, la distanță mare de zilele mele la TIFF, am decis că, de fapt, prin această lupă ne-au îndrumat organizatorii să privim în zilele de festival și dincolo de ele, nu doar lumea filmului, ci toată lumea.

Am ajuns la concluzia asta și după ce, în pofida voinței mele, am tot plutit în zilele de după plecarea mea de la TIFF.24 printre textele și imaginile de acolo, deși îmi propusesem să nu fac asta ca să nu sufăr că am părăsit așa repede festivalul.

Și în textele acelea am găsit ce spune Mihai Chirilov despre TIFF, în recomandările sale: „TIFF.24 se întreabă dacă viitorul sună bine (în clipul de prezentare – n.r.), dar întrebarea e în mod evident una retorică. Viitorul sună oricum, numai bine nu – e suficient să te uiți în jur, peste gard sau peste ocean”. Tomorrow is fear, deci.

În cele trei, mai exact două zile și jumătate ale mele la TIFF.24, nu am văzut niciun film din secțiunea „Tomorrow is fear”. Am ocolit, cu greu, aproape urându-mă, și secțiunea mea preferată „Fără limită” și alte două dragi: „Luna plină” și „What’s up doc”.

Am citit puține despre filme și recomandări, ca să nu doară absența lor. Și am venit hotărâtă, în prima zi de festival, să văd cât mai multe filme din competiție, după ce ani la rând am ratat, (și) din pricini de sold out, prea multe dintre filmele care s-au întrecut pentru Trofeul Transilvania. Sunt săli pline la TIFF, chiar și în weekend, la amiază, și pentru mine, chiar și de afară, sold out-ul e bucurie.

Unsprezece filme am văzut în cele două zile și jumătate ale mele la TIFF. Am văzut 8 filme din competiția oficială (din cele 12). Toate care au fost disponibile în intervalul meu de TIFF. La unele am așteptat cu sufletul la gură să intre toată lumea în sală pentru a vedea dacă mai sunt locuri libere și se mai pot elibera bilete.

N-am plecat de la niciun film, deși de ceva vreme mi-am propus să nu mai rămân până la capăt nicăieri unde simt că nu mi-e locul – fie filme, fie piese de teatru, fie concerte sau povești de viață.

Că radicalitatea plecărilor asumate îmi vine bine, e din filmul meu din acest an. Că n-am plecat de la filme e, însă, meritul TIFF, vraja sa.

Reanalizându-le, la distanță de câteva zile bune, alegerile mele la TIFF.24, mi-am spus, asemenea titlului noii secțiuni de la TIFF: tomorrow is fear.

Efectul TIFF, efectul Helsinki, al celor care nu cunosc mila și a ploii de peste Babel

Am pornit în aventura TIFF.24, însă, cu Efectul Helsinki, pentru că e greu să scapi de politică oriunde te-ai afla. Și nu mi-a părut rău. E un documentar în care și-a făcut loc și AI-ul și în care plictisitoarele imagini filmate în 1975 la Conferința de la Helsinki, selecția din miile de ore de filmări de atunci, făcută cu fler de Arthur Franck, te fac să reconsideri orice conferințe, tratate și întrevederi internaționale pe care le considerai până acum politicianisme de fațadă.

Uneori, efectul lor nescontat, ca și în cazul Helsinki, clatină o lume întreagă.

A fost și Ceaușescu pe acolo, cu cel mai lung discurs de la Helsinki, de 34 de minute, de care, ca norocul, a putut râde o sală întreagă, copios.

Am continuat cu „O zi de saună” și „O femeie pregătește sauna” și nu mi-a părut rău să bifez două filme din cele dedicate cineaștilor estonieni, în secțiunea „Focus Estonia”, doar pentru ca, mai apoi, mai organizată parcă decât niciodată, sau mai degrabă mai încrâncenată, să văd 8 din cele 12 filme din competiție, toate cele disponibile în weekendul trecut.

Lungmetrajul „Nici fiară nu există ce nu cunoaște mila (No beast. So fierce)” l-aș fi ales oricând, pentru titlu. Prima dată când am venit la TIFF, cu mulți ani în urmă, când am dat cu ochii de Aperitiff, am intrat în panică pentru că nu mă așteptam să fie atâtea filme, atâta provocare, așa grele alegerile.

Am decis atunci că, așa nepregătită cum eram, ar fi fost greu să iau decizii bune și, ca atare, am ales după cum vibram la titlul filmului. Atunci am văzut cele mai provocatoare filme la TIFF și atunci m-am îndrăgostit de „Fără limită”. E posibil să fi fost vorba doar de începutul dragostei mele pentru festival și, ca orice început, să-l văd acum ca cele mai frumoase clipe ale mele cu TIFF.

Aș fi ales oricum, oricând, „Nici fiară nu există ce nu cunoaște milă”, iar, dacă ar fi acum să-l revăd, nu m-aș concentra atât pe Shakespeare, cât pe muzica de aici (câteva dintre piese le-am salvat, oricum) și m-aș uita mult mai atent la decoruri, pentru a vedea dacă s-a trecut treptat la deșertul din final sau ura a șters, pas cu pas, orice urmă de civilizație.

(Gala de Sol, în dialog cu publicul după proiecția „Plouă peste Babel”)

Pământul străin, Păunul, ploaia de peste Babel și Mitteleuropa

Dacă ar fi, însă, să recomand câteva filme din zilele mele la TIFF, cu siguranță aș opta pentru următoarele – „Pământ străin” și „Păunul”, chiar în ordinea aceasta, exact așa cum le-am văzut.

A fost vorba, acolo, despre o lume care nu-ți dă și nu-ți va da niciodată nicio șansă la viață decentă, ci doar la supraviețuire, o lume care te va împinge spre cele mai reprobabile fapte ale tale, pentru că rareori ai șansa să alegi și, oricum, nu poți alege decât răul cel mai mic, cu dezumanizarea cu care vine alegerea asta, dar și despre cealaltă lume în care trăiești optim, burghezesc, așa cum crezi că ți-e bine, cu toate că niciodată nu ți-e bine când îți pierzi sufletul.

Să redevii om e o treabă nămoloasă, ca-n „Păunul”, dar poți să o faci, brutal, obligatoriu public, antisocial aproape, dar fără frică, pentru că societatea mimează că gustă extremele pe care nu le înțelege.

Două lumi, situate la poli opuși, în care nu mai poți păstra nici măcar propria umanitate.

Când am ieșit de la „Pământ străin”, până să înceapă „Păunul”, într-o discuție, cineva care trăiește în Cluj și muncește la Bruxelles a punctat, pornind de la film și mergând spre tragedia din Gaza, cât de bine e să trăiești în Europa de Est, spre Centrală, probabil cel mai bine.

Faptul m-a făcut să mă gândesc iar la cele două Românii, care nu-și vorbesc și nu se înțeleg una pe cealaltă.

Și la faptul că, da, Mitteleuropa e posibil să fie, așa cum zic mulți, cel mai frumos loc de trăit, dar din acea lume nu face parte și România rurală, România săracă, România marginală. Clujul e, cu siguranță, parte din acel paradis, în perioada TIFF parcă mai mult ca niciodată, și asta o spun și clujenii, chiar și cei supărați pe cum s-a transformat totul acasă la ei și cum evenimentele lor de suflet au devenit mai mult o industrie de făcut bani.

A plouat mai apoi peste Babel, așa cum a vrut Gala del Sol și prietenii ei, așa provocator și retrofuturistic, și tropical, și punk, steampunk (cum a catalogat filmul regizoarea la Q&A), cu demoni, câțiva îngeri, mult LGBT, puțin BDSM, multe vicii și o singură supradoză.

A plouat peste o lume care rareori iese la suprafață, dar, când o face, o face colorat, cu stil, încercând să negocieze cu Moartea încă o zi, încă două și să-și joace viața la cărți, chiar dacă tot „Plouă peste Babel”.

(Danis Tanović, la Q&A, după proiecția filmului „Vara mea târzie”)

Vara mea târzie, al meu „modus weekendi”

Duminică, bosniacul Danis Tanović a venit cu „Vara mea târzie” și n-a mai plecat din inima mea. După frici și viitor nesigur, după întuneric și răzbunare, după inadecvare și pierderea sinelui, „Vara asta târzie” a venit parcă să spele toată murdăria din celelalte istorisiri și să-ți spună o poveste limpede sau aproape limpede, în care să poți să plângi și să râzi în același cadru.

O poveste în care să vrei să rămâi doar ca să poți să pleci și tu de pe insula aceea croată, încă ascunsă de ochii lumii și despre care și Danis Tanović a vorbit cu greu la Q&A, sau să distrugi tot ce vacile n-au distrus încă în film, să mănânci toată iarba primarului și să-i dai foc dragostei, pentru puțină nostalgie.

Merită să vedeți „Vara mea târzie”, care a intrat în cinematografe și care păstrează umorul aproape inconfundabil din superbul „No Man’s Land”, dar, de data aceasta, preferă să nu mai vorbească de războiul dintre noi, ci despre cel din noi.

Pentru mine a fost, de departe, acel „modus weekendi” pe care caut să-l întind peste toate săptămânile mele.

„Debut” e filmul pe care trebuie să-l vezi când ești mult prea șocat de sumele care sunt cheltuite pe lungmetrajele de peste tot din lumea asta, dar mai ales de la Hollywood, și când încă te mai crezi tânăr. Un film cu extrem de mult suspans, cu extrem de multă poezie, cu mult curaj, făcut din câteva imagini vechi, un voice-over și mici alte intervenții simple, omenești, defel cinematografice, de Julian Castronovo.

Un film în care, în primele 15 minute, am tot așteptat să înceapă povestea, filmul, doar pentru ca, la final, să înțeleg că tensiunea a crescut treptat în mine și în vecinii mei din sala de cinema și ne-a făcut (pe toți, poate, dar sigur pe mine) să sperăm că, la final, tânărul va găsi, poate nu pe artista falsificatoare, dar măcar o poezie, două, ca să completeze „Răzbunare” cu a sa „Înghite un peștișor. Lasă-l să înoate în amărăciunea ta” și ca să sângereze „câte puțin pe oriunde ai umbla”.

Am fost mai apoi pe „Ultimul drum”, într-un absurd aproape decent, scriitoricesc, artistic, poate prea cosmetizat cinematografic, cu oameni tăiați în două călătorind fără opreliști și cu cămile pe mașini, cu orașe fără cimitire, dar cu gropi în care pot fi înmormântate toate neamurile, un ultim drum lung de câteva zile în căutarea sinelui.

Drumul acela pe care ar trebui să-l facem cu toții la moartea celor dragi, împreună cu ei și cu cei care ne-au mai rămas, ca să ne repunem pe noi pe linia de plutire.

Am încheiat zilele mele la TIFF cu „Dovezi de iubire”, controversatul film al danezului Jeppe Rønde, un film făcut după amintiri reale, care spală pe jos cu tine și cu preconcepțiile tale și-ți propune o altfel de terapie.

Rønde a venit cu o altă lume, cea în care mulți nu credem, cea pe care aș fi desființat-o la Q&A-ul de după, dacă n-aș fi tras adânc, insistent, aer în piept și nu mi-ar fi urlat, cu toată puterea, în creier, și apoi mai jos, în inimă, și apoi și mai jos, în intestine, una dintre poruncile din film: „Nu-i judeca pe ceilalți.”

Citește și: TIFF.24 bate la ușă: peste 200 de evenimente și cele mai premiate filme ale anului, între 13 și 22 iunie 

Regretele de pe lista mea scurtă de la TIFF și de pe cea foarte scurtă

Pe lista mea scurtă, care s-ar fi putut mula doar pe o realitate mai lungă la TIFF, ar mai fi intrat toate celelalte 4 filme din competiție – Miocard, Xoftex, Regatul, Trei zile cu tata – dar și Praf și pulbere, 2.000 de metri de Andriivka, Idiotul, Strictul necesar, Kontinental 25, Isteria, Adevăruri grele, Scrisori de pe strada Wolf, Interior zero, trilogia Sex-Love-Dreams, Sufocare, Restul va urma.

Pe lista mea foarte scurtă, pe care aș fi bifat-o la TIFF dacă aș mai fi primit zile sau măcar ore (ca-n Plouă peste Babel), pentru că de lista mea lungă, lungă și imposibilă, așa cum sunt toate dorințele puternice care nu ating niciodată pământul, nu are sens să vorbesc, pe lista mea scurtă, deci, pe cea mai scurtă dintre listele mele la TIFF, ar fi intrat și „Plecat”, o expoziție despre exodul românesc, semnată de fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu.

Dar a trebuit să plec invers, parcă, decât au făcut-o toți cei din fotografiile de la Muzeul de Artă: spre greul de-acasă.

Tratamentul cu TIFF Unlimited

Singura consolare a fost că poate voi vedea toate filmele acestea, de pe toate listele mele, pe TIFF Unlimited, care e acum la ofertă. Celelalte evenimente de la TIFF – concerte, cineconcertele, expozițiile, atmosfera aceea de paradis Mitteleuropa, lumea aceea ireală din festival – sunt pierderile mele din acest an, abonamentul pe care nu-l fac niciodată, pariul pe care nu-l câștig nicicând, deși mereu pariez, cu minele încrezător de mâine, că anul viitor voi fi toate cele 10 zile la TIFF. Nu știu care e relația voastră cu TIFF, câte semne de iubire sunt acolo și dacă și pentru voi tomorrow is fear.

Pentru mine, cele 10 zile de TIFF sunt mereu granița mea cu imposibilul, vara mea târzie pe care o tot aștept.

Citește și:

Festivalul Underground începe vineri. Un spectacol este anulat | PROGRAMUL teatral de weekend