Suntem, vrem, nu vrem, țara înfrânților. Ne arde marea, ne cad drone de sus, ne iau politicienii la mișto. Se ridică sechestre pe averi făcute din furturi imense și se dau sentințe favorabile pentru fapte penale greu de privit. Lucruri care ar trebui să ne scoată în stradă. Noi, însă, ne uităm calmi cum se face rost rapid de un miliard pentru salariile magistraților, în timp ce pentru sănătatea noastră nu se găsesc câteva milioane, cât să nu colapseze. Şi aşteptăm o zi mai bună, o ţară mai bună.

Există, desigur, și o țară a victorioșilor, numai că viața în țara asta se trăiește afară, mai ales afară. Și mai există o țară a politicienilor, un univers paralel în care se vorbește o altă limbă. Ai crede că-i română: sună la fel, sunt aceleași cuvinte, aceleași verbe. Numai că, atunci când spun ei că e bine, la noi se mai strică treaba. Când spun ei că nu se poate, se mai poate pentru ei.

În ţara lor, ne pierdem noi speranţele. Una câte una, în fiecare zi până când nu mai știm bine ce ne-a rămas, dacă ne-a rămas una. Săptămâna aceasta, politicienii ne-au mai luat una. M-am uitat și spre alte lumi, să văd dacă pe acolo mai e ceva de păstrat. Am găsit și acolo destule motive de pierdut speranțele. Dar am găsit și câteva lucruri bune, pe care le pun mai jos. Altfel, la ce ar mai fi bune știrile acestea de duminică, aproape ratate, dacă nu pentru o mică speranţă în ţara nimănui.

Țara politicienilor și țara înfrânților

În țara noastră, ni se servește pe post de șef peste polițiști și peste siguranța noastră un condamnat penal, reabilitat, ce-i drept. Nu intrați în panică, vă rog: nu fusese condamnat pentru cine știe ce grozăvii, ci pentru cumetrii, pile, interese. Lucruri de-ale casei. Nu-i sfârșitul lumii aici. Nici măcar după ce citești lista cu toți miniștrii și simți că a mai murit încă o speranță, din cele puține care au rămas.

Mai jos e lista cu miniștrii PSD și ai lui Nicușor Dan. Nu ne-a omorât, da? Știm că se poate și mai rău, oricât de greu de închipuit ar fi răul acela. Eu n-am reușit s-o duc până la capăt decât cu pauze de relaxare, cu muzică, cu ciocolată, cu alte vicii:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Gen, știri (@genstiri)

Nu știu ce așteptări am mai putea avea de la țara asta, pe care a descris-o Vasile Ernu așa bine: țara înfrânților care merg la moaște, țara victorioșilor care merg la party-uri. Am adăugat eu şi țara politicienilor, care o să ne facă să mergem în genunchi, fie că alegem biserica, fie erezia.

În rest, să stăm liniștiți: suntem tot aici, în mocirla lăsată de conducători, unii așteptând minuni de la sfinți, ceilalți de la oameni ca noi. Deocamdată, marile minuni ale țării sunt politicienii, care au reușit să ne facă să ne urâm unii pe alții. „Victorioșii” merg la Untold, „înfrânții” la Sfânta Parascheva, ne spune Vasile Ernu. Și tot el scrie despre cele două Românii care se urăsc și se disprețuiesc reciproc, deși participă la același fenomen: deznădăjduiți în căutare de sens și de oameni.

Poate de aceea mi-a rămas în minte jurnalul acesta de pelerinaj. Dincolo de locul în care mergem să cerem o minune, ne adună pe mai toţi lipsa ei.

Sfânta Parascheva sau Untold? Jurnal de pelerinaj

Țara eroilor coborâți de pe soclu

Nu știu la ce salvare mai e de sperat, în afară de cea a iluziei: să ne cosmetizăm singuri realitatea, cu câtă imaginație mai avem. N-am fi primii din țara asta care fac așa.
Au făcut-o ai noştri mereu cu istoria, cu eroii. Suntem atât de blocați în imaginar când vine vorba de ei, încât s-ar putea să nu mai distingem realitatea de ficțiune. Cei de afară nu sunt însă prinși în vraja noastră naționalistă, în iluziile vândute pe post de istorie. Nu văd neapărat eroi pe unde-i vedem noi.

Eroii noștri nu-s eroi și pentru ei. E cazul lui Eliade, pe care l-am cățărat noi cât de sus am putut și pe care textul de mai jos îl privește dintr-un loc mult mai puțin confortabil pentru admirația noastră.

A circulat toată săptămâna în bula mea. Nu m-a fascinat la fel de tare ca jurnalul de pelerinaj, dar m-a pus pe gânduri. Am revenit asupra lui, am mai pierdut niște speranțe în bine citindu-l, m-am mai așezat nițel cu picioarele pe pământ. Citiți-l dacă vreți să-l vedeți pe Eliade și altfel decât credeți că-l știți, cu bunele și relele lui. AICI cu foarte relele.

Ţara unde minunile ţin cinci zile

Și dacă ne uităm pe afară, găsim suficiente dezastre politice și numiri de care ajung să se rușineze până și cei care le-au propus. Katie Zacharia, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, a rezistat doar cinci zile. Atât i-a trebuit lui Trump să se răzgândească. Dacă ați urmărit secvențe din prima ei conferință de presă, probabil ați înțeles de ce. Se poate mult și în alte țări. Uneori, însă, nu pentru mult timp.

Katie Zacharia fired after five days as White House press secretary

Mai vin și vești bune din America aceea despre care credem că a luat-o razna. Sigur vă amintiți telefonul dat președintelui nostru, în direct. Poate v-a șocat și pe voi cât de repede i-a răspuns unui emisar. Telefoane sigur se mai dau. Emisarul, în schimb, a plecat forțat.

NEWS ALERT Marco Rubio l-a demis pe Paolo Zampolli, emisarul lui Trump care l-a sunat pe Nicușor Dan în timpul unei conferințe alături de un primar PSD**

Ţara îm care educația e la pământ, vaccinurile în aer

Geniul nu ne-a salvat de rușine, nici politicienii de la deznădejde. Ne mai rămâne să ne uităm niţel și la noi: cât de educați suntem, ce-am făcut cu educația noastră și pe unde am umblat cu a altora. Pe scurt, cum ne putem salva noi. Știu, o să supere pe mulți afirmația asta, dar și felul în care ne uităm la vaccinuri are legătură cu educația.

După explicațiile pe care le căutăm pentru neîncrederea oamenilor, merită să ne oprim și la date. Pun mai jos pasajul care mi-a atras atenția:

„Pe harta din imagine, în anul 2025 România e pe primul loc în toată Europa (nu doar printre țările UE) cu 40% dintre cei întrebați declarând că nu s-ar vaccina deloc cu vaccinurile recomandate de medici. Internațional, procentul ne plasează pe locul 7 dintre cele 140 de țări incluse în studiu.

Cauza principală este lipsa de încredere în știință, România înregistrând cel mai mare procent de neîncredere în știință dintre țările UE.

Aparent contraintuitiv, această lipsă dramatică de neîncredere existentă printre noi (cum altcumva decât dramatic am putea eticheta procentele de mai sus?) nu este corelată atât de mult cu religiozitatea sau cu nivelul veniturilor, ci cu nivelul de educație declarat. Datele publicate arată că aici diferențele sunt cele mai clare.

Și nu, fenomenul nu pare (cel puțin la o primă citire) a fi legat de o neîncredere generalizată în societate căci, de exemplu, nu ieșim prea în evidență comparativ cu restul țărilor europene la nivelul de încredere/neîncredere pe care îl avem în vecinii noștri. Aici ne păstrăm în medie”

Wellcome Global Monitor Dashboard: Geography Deep-Dive.

Sunt sute de știri dureroase pe săptămână în presa bună din România și din lume. Numai să avem timp și disponibilitatea să le citim și să ne îngrozim.

Multe te duc cu gândul la neîncrederea în stat, care are și ea de unde să se hrănească. Așa arată instituțiile care ne cer să respectăm reguli: își fac o lege, apoi își văd de cumpărături ca și cum n-ar fi făcut-o. Din martie 2023, instituțiile din România nu mai au voie să cumpere sau să folosească produsele Kaspersky vizate de interdicție.

Public Record a descoperit peste 80 de autorități publice care au ignorat legea și au achiziționat antiviruși rusești. Printre ele: spitale, școli, primării și chiar un institut de cercetare care lucrează cu NATO și Ministerul Apărării.

Cum să arate altfel țara, cu politicienii de mai sus și cu instituțiile de mai jos?

Statul a interzis antiviruși rusești, dar a continuat să îi cumpere

Și acesta e doar un material dintre zecile care îți arată realitatea din România. Cea pe care și politicienii în felul lor, şi noi în felul nostru, încercăm să o cosmetizăm, din când în când, din motive diferite, noi ca să-i putem face față. Nu iese bine și frumos, indiferent cât machiaj punem.

Nu iese nici cu sfatul lui Leo Burghezul. Deși măcar varianta asta ne mai face să zâmbim nițel.

Țara unde pe acoperiş e întuneric

Nici dincolo de granițele noastre și de Marea Neagră, plină de drone și de vase care ard, nu-i mult mai bine. La noi grozăviile au început să ne pară fireşti: mai o dronă, mai un incendiu, mai un furt şi trecem la știrea următoare.

E criză majoră, însă, şi în Europa, că vrem s-o vedem, că nu. Cum am ajuns aici ar trebui să ne spună și politicienii, cei care au luat-o razna nu doar în America. Și nu doar de acum.

Unde s-a ajuns? AICI

Și e de speriat să afli depsre un război în derulare drept deja pierdut de Ucraina. E mereu de speriat când Germania o ia razna.

De aici până la întuneric nu mai pare mult. În alte locuri, întunericul e deja acolo. Îl povestesc documentare care le scot peri albi politicienilor.

Despre NAZA, întunericul din film și confesiunile de pe un acoperiș din Tel Aviv scrie Victor Morozov. Am decis că locul acestei povești e aici, printre dezastre, nu la sfârșit de știri ratate, lângă poezie.

Serious games

Și chiar aici îi e locul, dacă citiți și știrea ACEASTA, despre Netanyahu, care vrea anchete și pedepse pentru militarii care apar în fim.

Din Israel nu mai vin nicicum vești bune. Cele care nu sunt cu război sunt cu spioni până și în reclamele livrate oamenilor. Potrivit cercetătorilor citați de Reuters, o firmă israeliană a folosit publicitatea online pentru o vastă operațiune de spionaj. Reclamele nu-ţi mai vând doar de telefoanele și căștile lor:

Israeli firm used online ads to run vast spy operation, researchers say

Am și o poveste pe plus din Europa, tot despre o criză majoră: cea a locuirii. În Londra, clădiri rămase temporar goale ajung să găzduiască oameni care plătesc chirii mai mici. Câte o luminiță, câteva speranțe tot găsim prin Europa în care mai toți vrem să trăim.

Londra: Chirii mai mici în clădiri abandonate temporar

Ştiri dintr-o ţară mai bună

Sunt pe plus, totuși, știrile ratate de săptămâna aceasta, chiar dacă le-am început prost de tot. Așa le simt. Poate pentru că lucrurile bune, oricât de mici, cer să stai puțin cu ele, să le acorzi spațiu şi timp, ca să te bucure mai apoi.

Primul lucru frumos de care am dat luni, deși și-a făcut loc în ştirile mele aproape ratate abia aici, a fost postarea lui Andrei Stanca și o hartă care te duce înapoi în istorie. E pentru pasionații de istorie și de realitate, așa cum se prezenta ea într-un moment anume. Alegeți-vă o dată și întoarceți-vă acolo.

Meanwhile Map, harta care îți prezintă în ansamblu orice lună, an, deceniu sau secol din ultimele cinci milenii

De la istoria pe care o putem căuta pe hartă trec la memoria pe care am vrea s-o păstrăm în noi. Despre vaccinul împotriva zonei zoster și posibila lui legătură cu reducerea riscului de demență am mai pus linkuri în știrile mele aproape ratate. De atunci, am tot văzut știri despre el.

Materialul de acum merge dincolo de studii și se uită la oamenii care își pun speranțele în ele. Cererea de vaccin a crescut în Marea Britanie. Oameni care și-l cumpără, deși nu-i deloc ieftin, speră să țină demența departe. Ştiţi speranța aceea de a mai câștiga puțin timp?

În România, vaccinul împotriva zonei zoster se cumpără din farmacii, cu rețetă, și e scump. E recomandat persoanelor de peste 50 de ani împotriva zonei zoster, nu pentru Alzheimer.

I want to do everything I can to head off dementia’: why demand for the shingles vaccine is soaring

Dar am și o veste bună din România legată de Alzheimer. Haideți că mai sunt pe undeva ascunse câteva speranțe. Trebuie doar să le căutăm bine:

Premieră neurologică în România: Primul pacient tratat cu o terapie inovatoare pentru Alzheimer

Ţările lui sus degetele, jos prejudecățile

Medicina are mereu sfaturi simple pentru noi. După cel de a ne ridica pe vârfurile degetelor după fiecare masă, activitate care ne-ar ajuta la digestie şi la activarea muşchilor şi ar putea suplini plimbarea de după-masa, acum vine la rând ridicatul pe călcâie. Sus degetele de la picioare. E de bine:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by TIME (@time)

Mai jos sunt alte câteva sfaturi simple pentru sănătate. Numai de ne-ar ieși cu cei 80% din interviu, ce bine ne-ar fi.

Interview. Try to eat really well, 80% of the time’: nutrition expert says healthy eating is easier than you think

Nu-s toate ușoare în sănătate, mai ales când decizi că trăitul sănătos e plicticos și evadezi puțin în lume. A doua zi s-ar putea să te trezești cu „hangxietate” şi nu-i cel mai uşor lucru de depăşit:

That nagging feeling of dread’: Is ‘hang-xiety’ a real thing?

Există și zile în care n-ai nimic, nici măcar energie. Sunt sigură că aveți și voi zile în care să răspunzi la telefon sau să trimiți un mesaj pare aproape imposibil. Nu vă grăbiți să-i judecați pe cei cărora le sunt grele asemenea îndeletniciri lumești. Nu sunt leneși, ne spun experții. Mecanismele lor de reacție, care au la bază deciziile în funcție de efort, nu funcționează, însă, normal, iar în spatele acestui sistem defect poate sta o boală grea. Tulburările mintale pot afecta motivația și mecanismele prin care cântărim efortul unei acțiuni.

How mental disorders play havoc with our motivation

Să rămânem puțin la bolile în care nu credem și la viteza cu care judecăm ce nu știm, ce nu înțelegem, ce n-am trăit. Când vine vorba de bolile femeilor, o facem neîncetat, cu viteza luminii. Unele suferințe sunt întâmpinate cu zâmbete superioare, altele sunt trimise prea repede în capul celei care le povestește:

Women ‘more likely to be told autoimmune conditions are psychological

Lumile care se apucă de fumat

Dar să ne liniștim, la toți ne e greu. Cei din domeniul AI s-au pus pe fumat, doar ca să ne asigure pe noi, toţi ceilalţi, că inteligenţa artificială va găsi în curând tratamentul pentru cancer, aşa că nu mai trebuie să ne stresăm cu bolile cu care vin ţigările. Directorul tehnic al Palantir spune că moda asta răspândită printre cercetătorii din domeniu e doar psihoză în masă.

Nu-mi vine să-i judec așa dur. Ca tot românul, așa cum spuneam la început, aștept să mă salveze cineva de realitatea pe care o diger mai ușor dacă-i adaug câteva vicii. Dacă AI-ul poate face asta, bravo lui. Îmi vin totuși în minte proverbul cu „Nu zice hop până n-ai sărit pârleazul” și cel cu pielea ursului. E multă înțelepciune în proverbe. Dar unde-i îndrăzneala, riscul și provocarea?

Palantir’s CTO claims AI researchers are smoking to prove they believe AI will cure cancer, and he says it’s a sign of tech-fueled ‘mass psychosis’ **

Dacă cercetătorii se pierd prin fum, noi, ceilalți, ne putem pierde printre cuvinte. Nu ne fac chiar așa rău. Uneori, ne mai întorc și la ce putem face singuri, fără să așteptăm să ne salveze cineva.

Despre Timshel, despre variantele și interpretările lui, puteți citi AICI înainte de a cumpăra cartea lui Vasile Ernu, „Mama se pregătește să moară”. Scriitorul vorbeşte despre felul în care explicațiile ajung să ne țină loc de răspundere:

„Trăim într-o epocă în care toți avem un dosar al părinților. Părinți reci, părinți absenți, părinți toxici: tot ce facem noi e doar să explicăm şi să aruncăm vina pe părinți. Trauma trans generațională. Atașamentul nesigur. Vocabularul a venit să ne elibereze. A ajuns să ne absolve. Noi doar suntem victime: cultura victimizării a atins cote demente căci victima e noul erou. Ce a fost un instrument de înțelegere a devenit alibi. Am scos predestinarea pe ușă, cu teologia ei cu tot, și a intrat înapoi pe fereastră, în haină de psihologie. Noua cultură psihoterapeutică, noua religie iar noul erou şi model e victima care nu e responsabilă”.

Ţara unde cultura a revenit în subteran

Știrile dintr-o lume mai bună vin și cu utopii. Unele poposesc pe pământ. Pun aici o privire peste gard, la lucruri care par imposibile la noi: o solidaritate care mută lumea în underground, unde ajung cei care contează, chiar și după ce statul a tăiat banii și legăturile. Dacă tot vorbim despre speranțe pierdute, haideţi să vedem și ce fac alţii când refuză s-o piardă pe ultima.

O privire peste gard. Cum a influențat un festival de teatru din Serbia industria auto din Germania**

Și la noi în cultură a fost bine, nu acasă, ci afară. Acasă, de cărți se va ocupa filmul, pentru că așa a decis ministrul. A fost cu scandal, mare, dar până la solidaritatea de mai sus e drum lung. Se schimbă ministrul, oricum. Poate cel nou va pune cărțile la cărți, filmele la filme.

Afară, însă, lumea ne vede cultura cu ochi buni.

Lavinia Braniște e pe lista scurtă pentru Prix Médicis Étranger cu „Camping” și cu Sofia, care își pregătește revenirea în țară:

Lavinia Braniște este nominalizată la Prix Médicis Étranger

Filmele românești sunt și ele pe lista scurtă pentru nominalizările la Premiile Academiei Europene de Film:

4 prezențe românești pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiile Academiei Europene de Film: “Fjord”, “Nu e locul tău aici”, “Eu contez” și “Jurnalul unei cameriste”

A fost bine și pentru arta locală zilele acestea. Nu acasă, neapărat, deși After5Escape e acolo, pe strada Ștefan Cicio-Pop, să ne contrazică afirmațiile radicale.

Anca Memete și-a deschis expoziția la Timișoara, la Art Encounters. ȘI așa a fost sâmbătă acolo:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Anca Raluca Memete 🌷 (@ancaralucamemete)

Giotto Doichiță, Anca Sabău, Ligia Seculici și Anamaria Șerban au expus la Budapesta. Afară e bine. Mi-ar plăcea să putem spune mai des asta fără să adăugăm „afară”.

(Imagini din expoziţia de la Budpaesta)

Lumile în care e suflet în aparat

Dar nu-i liniște și pace printre artiști. AI-ul îi trimite pe cercetători la țigară, iar pe literați îi scoate fie din minți, fie de pe listele premiilor importante. Ca artist, trebuie să vezi cum te așezi în lumea asta. Inteligența artificială vine oricum peste tine. Poți să dansezi cu ea și să vezi dacă reușești să umbli pe firul subțire al culturii cu aparatul la purtător. Sau poți să te superi și să te întristezi, convins că înainte ne era mai bine.
Dan Sociu face dansul să pară interesant:

E suflet în aparat

Dar Dan Sociu se joacă de mult cu AI-ul. Acum a decis să ducă jocul până la o carte scrisă cot la cot cu inteligența artificială și publicată ca atare. Romanul „Masca de porțelan”, de Dan Sociu & Gemini, va apărea la Editura Zupia.

Despre AI și felul în care ne raportăm la aceasta este un întreg dosar Dilema, dacă vreți să citiți AICI.

Vă recomand și un newsletter nou, pentru cei care vor să știe cum a arătat săptămâna în lumea inteligenței artificiale. Cu Mircea Șerdin v-ați mai întâlnit pe aici, în ultimele calupuri de știri aproape ratate. E una dintre noile mele obsesii. Cine știe, poate devine și a voastră.

Newsletterul se cheamă AI citit și prima ediție e mai jos:

Agenți scăpați din teste, cercetători concediați, matematicieni în doliu.

O să fie tot mai mulți agenți AI. Cred că e bine să fim măcar informați despre ce pot face și despre ce încep să facă fără să-i mai țină cineva de mână:

Anthropic warns AI models may soon self-replicate and could wreak havoc on the web

Totul va fi AI, bun, prost, dar și al nostru, dacă învățăm să ni-l gestionăm. Speranța e că vom ști și ce vrem să facem cu el.

Lumea în care încă n-am găsit ce căutăm

Știu, e multă muzică proastă în lumea în care trăim, cu sau fără AI. Dar este și multă bună. Trebuie doar s-o cauți sau să dea peste tine când nu te aștepți. Błoto așa a dat peste mine, la Cluj, când mă așteptam mai puțin. Mai jos e selecția de muzică bună a altcuiva, din vremurile cu multă muzică proastă:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Sam Plier (@sam_plier)

Mai rămânem puțin la muzică, doar ca să vă spun că eu știu ce fac zilele acestea: stau cu ochii pe biletele la „Cel mai mare show de pe pământ”. Și cine știe, dacă mă mișc repede, dacă nu cade netul, dacă se aliniază planetele, poate o să-mi permit să-i văd undeva, prin vecini, pe U2. Deocamdată au anunțat concertele din America Latină. Vânzarea generală începe pe 22 octombrie pentru São Paulo și Buenos Aires, pe 23 pentru Ciudad de México. Așa extravaganțe nu-s pentru toată lumea. Pentru Europa mai aștept.

Dacă nu e să fie, că așa e cu U2, întotdeauna pare că nu găsești ceea ce cauți, poate dau de ei pe străzile din Dublin. Dacă nu e nici așa, soluțiile mele de avarie sunt alte concerte. Morcheeba, de pildă, tot în 2027, la Brezoi.

N-am avut timp de dragostele mele săptămâna aceasta. Până și ele mi s-au părut prea mult. Dar tot am poposit nițel la imaginea asta, cât să mă binedispun. Cine știe, poate vă ajută și pe voi, așa puerilă cum e:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Rome Italy 🇮🇹 Roma Travel | Hotels | Food | Tips (@rometravelers)

Până și dansul e cucerit de AI. Nu există scăpare. Poate ar trebui să ne obișnuim cu noua realitate și să încercăm să luăm ce e mai bun din ce vine:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ALBERT IVORY (@albert_ivory_)

Țara serbărilor printre dezastre

Poezia e fără AI. Dar e și ea cu speranțele care ne-au mai rămas după atâtea serbări printre politicieni și dezastre. Bolnavul spune că se simte din ce în ce mai bine. Noi știm că nu-i așa, nici măcar în poezie:

Numărul 23

Bolnavul de la numărul 23

spune că se simte din ce în ce mai bine.

Dar toți știm că va muri în curând.

Inventează cuburi de gheață gurile risipitorilor,

daruri despotice i se aduc pe rând:

o monedă cu pești, o soră frumoasă,

o maimuță clipind ca un copil,

căni aromate, un popor de stafii,

lămâi și borcane cu guri deschise febril.

Se ridică și mulțumește,

spune că se simte din ce în ce mai bine.

Mîine serbări, poimâine serbări,

pumnii ca două noduri ale corpului

atârnă galbene lângă mine.

Eu vă urăsc pe toți,

din mirosul nopții curge un câine,

uitându-se lung, nemairăbdând

ieri serbări, astăzi serbări, serbări mâine.

Gabriela MELINESCU

Înainte să ne despărțim, pun și o strângere de mână de la Cristina Drăghici

(Ambele poezii sunt de pe Noise Poetry)

Și cea mai mică galerie din lume, atât de mică precum speranțele noastre că va fi bine.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Joanna Kolan | TRAVEL |📍LONDON (@joannakolan)

Citeşte şi:

Știri aproape ratate (62). Opulență, decadență, ciumă, AUR și Homer. Plus alte câteva droguri de-o săptămână