„Exilul nu e o soluție, e o pedeapsă.” Cu vorbele acestea, ale lui Adrian Papahagi, rostite ieri la Conferințele Dilema la Arad, vreau să încep știrile aproape ratate ale săptămânii acesteia, pentru că la exil m-am gândit serios săptămâna aceasta – mai serios decât în toate celelalte zile din an, în care, să fiu sinceră, mă prinde mereu din urmă gândul exilului, al fugii.

Despre fugă a fost toată săptămâna aceasta, nu doar despre arta fugii, care nu ne iese oricât am exersa-o. Și nu doar la Arad, în conferință, ci peste tot în țară, a fost cu fugă: am fugit de responsabilități, de înfruntarea adversarului, de realități, de adevăr. Uneori, fuga câștigă, alteori curajul o ia înainte.

Fight or flight. Așa a fost toată săptămâna asta. Am văzut mulți care au fugit, fără curajul de a te privi în ochi și de a-și asuma gestul, și am văzut mulți care au luptat pentru ideile în care cred. Am văzut multă disperare, de ambele părți.

Exil, un accident care se repetă și o grădină sfântă cu boţi

„E o tragedie ce se întâmplă în România sau un accident?” – a fost una dintre întrebările culese din public, la Conferințele Dilema de la Arad.
„E un accident care se tot repetă”, a răspuns redactorul-șef al Dilemei, Sever Voinescu.
„Sper să scăpăm și de data aceasta”, a spus Andrei Pleșu, citat de Voinescu, în completarea ideii că ni se întâmplă mereu accidente cărora le supraviețuim luptând sau fugind.

Va fi greu să scăpăm și de data aceasta – și va fi cu sechele. Ura ne-a intrat adânc în oase și nu va ieși de acolo cu anii. Nici n-avem cum să scăpăm întregi, pentru că nu ne luptăm noi cu noi și între noi, ci o întreagă lume cu o altă lume se luptă aici, în patria noastră.

Dacă o să scăpăm, o să scape și presa. Dacă nu, e posibil ca ceea ce pun mai jos să fie unele dintre ultimele anchete de pe la noi scrise fără frica pedepsei, a răzbunării, fără gândul fugii și al exilului.

Credință, boți, minciună, dezvăluiri și speranțe. Despre asta a fost săptămâna trecută în media națională. Sute de materiale, zeci de dezvăluiri, multe scaune goale, toată fuga de țară, pentru țară și, desigur, și toate speranțele.

Am ales să pun doar una dintre zecile de dezvăluiri din cea mai grea săptămână a anului, dar dacă vreți să știți cum mai e în România și ce mai ascund candidații, intrați pe G4Media, PressOne, HotNews, InfoSudEst, Economedia, Snoop, Recorder și citiți despre legionari, campanii cu milioane de euro, bănci care văd unde e dezastrul și-l blochează, întâlniri prin alte țări și nu numai.

Boții din Grădina Maicii Domnului. Cum suntem manipulați pe internet înainte de alegeri.

Cum ar trebui să fim dacă nu am trăi dintr-un accident în altul, aici, la noi în ţară, puteţi vedea şi mai jos:

România, under construction

Cred, însă, că cel mai puternic sentiment care a dominat partea mea de lume, săptămâna asta, a fost frica că s-ar putea să nu mai ieșim întregi din accidentul acesta. Că s-ar putea să nu ne mai revenim nici în 5 ani, nici în 50.

Certuri, bombe, speranţe, nemurirea

Cel mai bun lucru pe care îl poți face ca să înlături frica e să te uiți la speranțe. Când vezi câte o știre frumoasă din Ucraina, știi că, oricât de mare e frica, oricât de densă e scârba, oricât de ascuns ar fi adevărul, speranța te poate scoate la liman, chiar dacă stă dosită acum în subsoluri.

The Show Must Go On (Underground) in the Kharkiv Opera House

Mai sus este povestea Operei din Harkov, aproape distrusă de bombardamentele rusești, dar unde spectacolele au reînceput în subsolul clădirii. Și au fost sold-out.

S-a certat și presa independentă, ea cu ea, săptămâna asta, pentru că un an de campanie electorală e prea mult pentru toți. Pe principii jurnalistice s-a certat presa independentă – și asta e de bine, pentru că e mereu greu să alegi între dreptate și adevăr: unii cred că, în momente ca acestea, echidistanța s-ar putea să facă extrem de mult rău tuturor; ceilalți cred că, odată părăsit principiul ăsta, s-a dus și mass-media pe apa sâmbetei, și democrația.

Cearta asta principială n-a ieșit prea mult la lumină, pentru că alții au decis că nu-i de ajuns să se certe cu presa, cu mai toată presa, ci e nevoie să o filmeze în discuțiile off the record, să o amenințe, să o treacă pe liste și să-i promită un drum spre canal, după 19 mai. Pe lista neagră, pe primele locuri, sunt exact cei din presa independentă care s-au certat între ei. Mai din orice unghi te-ai uita, e un semn bun. E semnul că încă suntem liberi.

Că-i greu orice în România asta – de la făcut presă, la trăit ca omul de rând, ba chiar și de privit la evenimente ca publicul larg – o știm cu toții. Și ne pare deja un lucru normal, deși n-ar trebui să mai fie. Dar nu sunt prea mari șanse să schimbăm radical ceva în bine, deodată, ca-n utopii, mai ales în România, unde pare să fie mereu iarnă, niciodată Crăciun.

Vara vine încet, nesigur, cu panică și fără prea multă voie bună. Nu-i vară în atâta frică și-n atâtea gânduri de exil. Trăim printre bombele politicienilor, cu frică – care nu-i caldă, e cu transpirații reci.

Trăim de șase luni în frică, arma preferată a celor care vor să ne conducă.
Cu frică și bombe au trăit chiar și în dimineața asta la Arad. Frică, credință și bombe, ca să fiu pe calibrul orașului în care trăiesc:

Amenințare cu bomba la Biserica Harvest din Vladimirescu. UPDATE. Alerta nu se confirmă. IPJ Arad îi caută pe cei care au sunat la 112

Nu mai insist cu dezastrele. Nu mai sumarizez întâmplări, trăiri. Încerc să mă împac cu gândul acesta, spus sâmbătă, tot în conferința despre arta fugii, de Radu Preda: „Cu cât ești mai aproape de un eveniment istoric, cu atât știi mai puține despre el.” Votezi și aștepți să treacă, ca să fii mai departe de el.

Sper, însă, să facem față și acestui accident. Ar fi păcat să nu prindem anul 2030, pentru că, spun unii cercetători, vom fi nemuritori atunci. Ne-ar prinde bine să prindem momentul acesta.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Business Bulls (@businessbulls.in)

Contează și cum o să ajungem în 2030? Dacă o să fim aici, acasă, sau în exil, fericiți sau încrâncenați, triști? Dacă o să trăim, în continuare, accidentele românești sau o să îngroșăm rândul diasporei și o să avem o altă imagine despre țara pe care am lăsat-o în urmă? „Primul lucru care se deformează în exil e memoria”, spunea vineri un fost exilat, Călin Dan. Contează și memoria, atunci când o să ajungem nemuritori, și ar fi păcat să trăim pentru totdeauna departe de ai noștri.
Mai jos e harta exilaților unui război, o hartă care își tot rescrie coordonatele de trei ani:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Eurostat (@eu_eurostat)

Exilul interior, minciuna, orgoliile, poveştile în care credem şi un loc la soare

Cel mai important este, însă, să nu trăim exilați în propria viață. Exilul interior e cel mai dureros dintre toate. Nu-l lăsați să vă intre sub piele. E parșiv, lovește subtil, dar cu forță.

Nici alții, exilați sau nu, nu trăiesc într-o lume neapărat mai bună. E o lume tot cu minciună, cu obsesii, ghidată de cultul personalității, o lume cu îngâmfare, cu extremiști și cu războaie. Poate că nu e atâta sărăcie ca la noi și e mai multă cultură – și de aceea e puțin mai bine pe-afară. Dar cultura nu ne face mai oameni, ci doar mai deștepți. Iar deșteptăciunea s-ar putea să nu aibă nimic în comun cu omenia. Nici cultura cu politicul, deși politicul e peste tot, mult și în cultură.
Melania Trump a rămas fără statuia sa din orașul natal. Poliția e pe urmele hoților statuii. Artă și politică, sub ghidajul fricii.

Melania Trump statue disappearance investigated by Slovenian police

Obsesiile sunt la locul lor şi în afara ţării, să stăm liniştiţi. Sunt mai mari şi mai costisitoare, dar tot obsesii se cheamă. Vine ziua lui Trump, în iunie, şi nimeni nu o poate rata:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by USA TODAY (@usatoday)

În rest, e foarte multă minciună pe unde umblăm. Ar fi bine să nu credem din prima ce vedem, ce auzim. Poveștile de viață sunt cele care fac cele mai mari dezastre acum, pentru că sunt tare pe gustul nostru, de când cu Hollywood-ul, și sunt ușor de crezut.
Viața, însă, nu e doar cu testicule, ci și cu steroizi. Nu-i ușor să recunoști asta, când ai creat un mit în jurul primelor.

The Liver King review – I am rarely this nauseated by anthing

Și poveștile sincere o pot da în bară, așa că e bine să-ți vezi de propria poveste. Uită-te la ceilalți, învață din greșelile lor, zâmbește a înțelegere și încearcă să mergi mai departe:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Business Bulls (@businessbulls.in)

Dincolo de promisiuni electorale, frici, negocieri, întâlniri la nivel înalt, declarații pompoase, suntem aceștia, iar păcatele noastre — care arată așa — nu ni le spală nici statuile, nici paradele, nici rugăciunile și nici mersul doar pe drumul nostru:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by The Guardian (@guardian)

Pentru a schimba ceea ce suntem, trebuie să căutăm în fiecare zi lumina. Și soarele. Nu putem sta toată ziua în iarnă, frig, panică și frică. Să căutăm soarele, să ne facem o hartă cu locurile unde apare și să ne prezentăm acolo. E unul dintre sfaturile pe care le pot da cu încredere. N-am multe. Eu sunt dependentă de soare. Îmi topește, încet-încet, fricile. Și englezii sunt. Și-au făcut chiar o hartă cu terasele la soare din Londra. E o hartă serioasă, care ia în considerare și clădirile din vecinătatea teraselor, ca să îți spună orele de soare de pe terasele puburilor de aici.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Rachel Watts (@rachel_e_watts)

Inimă frântă, reţete de iarnă şi aceeaşi întrebare: unde eşti tu în toată povestea asta?

Despre gravitație și cum nu o simți când ești fericit sper să fie noaptea aceasta. Până atunci, vă las aici o instalație care vorbește și despre gravitație și despre fericirea creației:

https://www.facebook.com/share/r/16bdfDdQrJ/

Cu poezia lui Loiuse Glucck, din „Reţete de iarnă din colectiv”

şi cu o piesă cu unul dintre muzicienii pe care, dacă totul va fi bine și vom scăpa de accidentul de acum, îl vom putea vedea la Cluj, la început de iunie>

Sunt multe evenimente artistice la care vom putea participa în viitor, dacă scăpăm și de data aceasta.

E încă teatrul nou la Teatrul Vechi, vine și celălalt teatru cu toate celalălalte, e jazz în Arad, sunt expoziții pe aici, e multă muzică bună, iar pe lângă e plin de evenimente culturale.

Puteţi intra pe mai departe, până la final de lună,  să vedeţi expoziţia Ancăi Raluca de la Galeria Arta şi să aflaţi „Unde eşti tu, Marinelor, în toată povestea asta?”. Eu voi da o fugă aici, indiferent ce.

Haideți să supraviețuim zilei asteia și, de mâine, să ne întoarcem la ale noastre, la ce dorințe mai avem, la ce vrem să realizăm, la concedii, la visuri. La puțină mai multă dragoste.

Și haideți să nu ne frângem inimile. Dacă o facem totuși, e bine să știți că bărbații mor din cauza inimii frânte mai des decât femeile. Femeile suferă mai mult de acest sindrom, care este dat de stres și emoții puternice, spun cercetătorii, dar când vine vorba de moarte

Men die of a broken heart more often than women, new study finds

Haideți să nu murim de inimă. E doar un mușchi. Poate fi antrenat ca oricare altul, se spune. Și haideți să ne vedem la capătul urii zâmbind.

Citeşte şi:

Ştiri aproape ratate (28). Ţara-mlaştină, ţara-confiscată, ţara-panică

Știri aproape ratate (27). 5 minute pentru România, o sută de violuri și cum arată lacrimile de țară

Ştiri aproape ratate (25). Toate veștile bune din Săptămâna Patimilor şi încă o înviere