Socares, FARAD? Haida care! Care, la „Arta”

    de [email protected] | 25 septembrie 2020, 11:07 PM | Cultură | Film | Topic special

    0

    Dacă primul dicționar rrom-român de care am dat pe net e de încredere, titlul s-ar traduce cam așa: «Ce mai faci, FARAD? Hai acasă! Acasă, la „Arta”». Limba aleasă nu este întâmplătoare, iar tema celei de-a șaptea ediții a festivalului de film documentar arădean, „Acasă”, are o triplă semnificație: pe de o parte, festivalul s-a întors „acasă”, cu această ocazie fiind deschis publicului – pentru prima oară după pandemie – interiorul cinematografului Arta și, pe de altă parte, selecția de filme din acest an conține exclusiv producții autohtone. Alegerea organizatorilor nu a fost întâmplătoare nici în acest caz: cuvântul de ordine în anul 2020 a fost „stați acasă!”.

    „Ne bucurăm că festivalul nu se întâmplă online, cumva ne bucurăm că nu se întâmplă nici în aer liber, chiar dacă sunt multe locuri goale în sală… dar așa stau lucrurile”, a spus în deschiderea festivalului selecționerul ediției din acest an, Mihai Chirilov.

    La intrare s-a luat temperatura participanților și toată lumea a trebuit să poarte mască în sală, iar lângă fiecare scaun ocupat a fost lăsat un loc obligatoriu liber, precum și câte un rând întreg în fața și în spatele lor.

    În privința asta, constrâns – desigur – de condițiile date de starea de alertă, putem spune că FARAD7 este mai „sărăcăcios” decât în anii precedenți, dar în niciun caz că e lipsit de conținut cu impact. Ciudată alegere automată a cuvintelor, recunosc, dar și aceasta se leagă perfect de tematica primelor două filme proiectate, „Totul pentru Riana” și „Acasă – My Home”, două documentare în care predomină tema sărăciei, tema neadaptării în societate, libertatea și lipsa libertății, precum și legătura, respectiv ruptura de ceea ce înseamnă, în mod individual, acasă.

    „Me no lie. Very good phone! Tell me a price!”

    Primul film documentar, scurtmetrajul „Totul pentru Riana” îl urmărește pe Kalo, un tânăr rrom de 24 de ani, care cutreieră Italia și Franța vânzând telefoane iPhone contrafăcute la colțurile străzilor altor băieți de cartier, în general imigranți. În paralel, gagica sa, Amalia, este alături de fiica lor nou-născută, Riana, internată într-un spital din București cu o insuficiență cardiacă. Kalo vorbește patru limbi (engleză, franceză, spaniolă și puțină norvegiană), e drept, la nivel elementar și cât se poate de stâlcit, doarme pe străzi („ce mi-e aicea, ce mi-e-n hotel?”), dar în ciuda problemelor de acasă, pare mai mereu binedispus. Afacerea – așa dubioasă, cum e – este pentru el totodată o aventură, o escapadă, dar… până la urmă, totul este făcut pentru Riana. Nu neapărat pentru operația ei, aceea a fost asigurată de Stat, ci pentru creșterea ei. Dacă ar fi ales el și nu tatăl său, nu s-ar fi căsătorit, a recunoscut la un moment dat, însă la final se întoarce cu banii strânși la familie, lângă soție și fetiță.

    Regizorul scurtmetrajului, Mihai Dragolea, a fost prezent la proiecția din Cinema Arta și a povestit arădenilor că a participat cu acest film la Laboratorul FARAD, un proiect al festivalului care se adresează autorilor de documentare creative independente aflate în diferite stadii de dezvoltare. Acesta e și motivul pentru care pe afișul filmului figurează și sigla FARAD. Ideea de a face un documentar i-a venit când încă era angajat la Digi24 și a fost trimis să facă un reportaj în spitalul în care a fost internată Riana. Acolo a dat de mama fetiței, Amalia, „care era puțin debusolată, dar în același timp avea convingerea unei mame de a salva copilul de la moarte”. Regizorul a mai divulgat și faptul că ar fi vrut să iasă un lungmetraj, inițial era vorba că se va duce cu Kalo și în America (toate astea s-au întâmplat în perioada în care încă Obama era președinte), dar până la urmă planul nu s-a mai realizat.

    Scurta dezbatere de după proiecție s-a înclinat mai apoi înspre discuții despre moralitatea documentaristului, având în vedere că regizorul Mihai Dragolea poate fi considerat complice în afacerile necurate ale lui Kalo.

    Dar poate fi considerat un părtaș cel care stă în spatele camerei și documentează realitatea?

    Până în ce punct se permite, ori se poate trece cu vederea participarea regizorului într-o poveste reală?

    Căci dincolo de faptul că a tolerat, în calitate de observator, micile ilegalități comise de Kalo, regizorul s-a văzut nevoit la un moment dat să și participe financiar în cheltuielile previzibile ale businessului, plătind cu cardul taxa de autostradă, cât timp Kalo se certa cu controlorul pentru că nu l-a lăsat să treacă gratis.

    Iată o întrebare interesantă, care a continuat și după cea de-a doua proiecție, dar pe partea cealaltă a monedei.

    Are voie documentaristul să se implice într-un caz umanitar? Are voie să recreeze anumite stări necaptate pe cameră, provocându-le, într-un fel…ori (ca să folosim un cuvânt mai dur) manipulând firul poveștii?

    Izolați de bună voie de societate sau niște neadaptați?

    Lungmetrajul documentar „Acasă – My Home”, realizat de jurnalistul Radu Ciorniciuc (co-fondator al publicației Casa Jurnalistului și colaborator The Guardian, Al-Jazeera, Channel 4 News și ZDF), spune povestea unei familii de etnie rromă care a trăit timp de 18 ani în sălbăticia Deltei Văcărești din Capitală, până când locul a căpătat statutul de zonă protejată – Parcul Natural Văcărești – „primul parc natural urban din România”. Timp de patru ani, regizorul Radu Ciorniciuc a urmărit marea aventură și peripețiile prin care a trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de provocări din marea junglă urbană a Bucureștiului, în care membrii familiei fac (și în același timp nu prea fac) eforturi să se conformeze regulilor civilizației moderne.

    Radu Ciorniciuc urmărește cu o empatie invizibilă povestea acestei familii, care luptă pentru acceptare și propria definiție a libertății, mergând până într-acolo încât să o și ajute (în spatele camerei de filmat), fie financiar, fie din punct de vedere social.

    Spre exemplu, regizorul le-a dat în dar copiilor un aparat foto, iar după un timp, a scos o carte cu povestea familiei Enache, ilustrată cu pozele făcute de aceștia. Cu banii strânși din vânzarea cărții, Radu Ciorniciuc a reușit astfel să asigure chiria familiei Enache într-un apartament social pentru doi ani.

    Am aflat acest lucru de la producătoarea documentarului, Monica Lăzurean-Gorgan, venită la FARAD ieri seara în locul regizorului. Tot ea a divulgat arădenilor prezenți la Cinema Arta că, în momentul în care asistenții sociali de la Protecția Copilului au dat buzna peste coliba familiei Enache, regizorul a fost cel care a chemat și un reprezentant al unei Asociații care apără Drepturile Omului și, mai ales, bunăstarea familiilor fără adăpost.

    Încă o dată, așadar, în timpul dezbaterii de după proiecție s-a ridicat problema rolului documentaristului într-o poveste, analizând și micile intervenții deductibile, de dragul captării unor secvențe importante din viața familiei Enache. De exemplu, cearta dintre cel mai mare copil, Vali, și tatăl său, Gică. A fost sau n-a fost o fază inopinată? Producătoarea spune că cearta a avut loc pe bune, chiar de mai multe ori, poate a fost doar „cerută”, sugerată de către regizor să fie „reluată”, ca să fie introdusă și în film. Putem spune, așadar, că a fost provocată scena? Manipulată?

    Până în ce punct se permite, ori se poate trece cu vederea participarea regizorului într-o poveste reală?

    Oricare ar fi răspunsul, „Totul pentru Riana” și – în mod special – „Acasă – My Home” sunt două producții românești care merită toată atenția noastră… nu doar datorită faptului că oferă spectatorilor șansa de a pătrunde în intimitatea unor familii care încearcă, fiecare în felul ei, să treacă peste (sau să amelioreze) greutățile vieții, ci și pentru că reușesc să ridice niște întrebări care, la rândul lor, impun alte semne de întrebare, pe de o parte legate de relația regizor – protagonist bătut de soartă, și pe de alta întrebări legate de semnificația cuvântului „acasă”.

    Scurtmetrajul documentar „Totul pentru Riana” a câștigat la începutul lunii septembrie premiul The Soapbox la Festivalul Internațional de Film de la Odense (Danemarca), fiind selectat dintr-o listă de 2945 de scurtmetraje şi a concurat pentru premiile oferite de festival alături de alte 129 filme.

    Documentarul „Acasă – My Home” a câştigat în acest an Marele Premiu la DOK.fest Munchen, Premiul Juriului Festivalului Internațional de Film Documentar de la Salonic (Thessaloniki Documentary Festival, Grecia), Marele Premiu (Golden Horn) la Cracovia Film Festival (International Documentary Films Competition, Polonia), Premiul pentru Drepturile Omului la Festivalul de Film de la Sarajevo (Bosnia și Herțegovina), Premiul Moral Approach la Festivalul de Film Documentar MakeDox (Macedonia) și se află în selecția oficială a Premiilor Academiei de Film Europene (EFA). A fost selectat, de asemenea, în programul Festivalului de film Sundance din acest an. Începând cu 15 octombrie va fi difuzat pe HBO România.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    8 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.