special arad

Run, Billy, run!

Ce era să-nțeleg din primul capitol al acestui roman pe care The Daily Telegraph l-a etichetat, ca un prim și irevocabil adjectiv, minunat (marvellous)? Nu prea am înțeles la început pe unde bate autorul, iar problema nu a fost faptul că, as a matter of fact, acesta e primul roman pe care-l citesc în limba engleză. Fiind vorba de un scriitor american, unul dintre cei mai influenți ai secolului XX pe deasupra, am căutat fumând trei țigări una după alta umorul acela tipic, acea nonșalanță arogantă cu care o metaforă devine comic de situație și orice situație comică devine o metaforă ambalată-n cuvinte vulgare. Așadar, primul capitol trece nesatisfăcător și greoi, precum o tăcere incomodă în iarba verde. Cred că sună mai bine dacă zic „awkward silence”. Dar la un moment dat, când te aștepți cel mai puțin… boom!

În capul cititorului ar putea să se declanșeze simultan piesa „Daydream” de la Wallace Collection, cover-ul piesei „While my guitar gently weeps” de la The Beatles (varianta all star cu Prince, Tom Petty, Jeff Lynne, Steve Winwood și Dhani Harrison) și „Push It” de la Salt-N-Pepa, cu interludii mici de muzică simfonică necunoscută în momentele de cotitură de importanță minoră, ca atunci când eroul cărții se trezește neputincios pe fundul piscinei.

Eroul inventat din senin este Billy Pilgrim, o corcitură de Forrest Gump combinată cu personajul principal din serialul „Quantum Leap”, care își caută existența, fără să-și dea seama, într-un soi de Pentagon al Bermudelor ce nu a existat niciodată… dacă întrebi un istoric. Am putea găsi multe similitudini și cu alte două filme precum „Cloud Atlas” sau „K-Pax”, dar frumusețea tranșantă a adevărului e că ambele cărți care stau la baza ecranizării, precum și romanul după care s-a făcut filmul „Forrest Gump”, au apărut cu destui de mulți ani după „Slaughterhouse 5”.

Kurt Vonnegut combină într-un stil armonios și unic satira, umorul negru și științifico-fantasticul, cu o ușurință cu care o duduie casnică găsește și gătește esența Universului în micul dejun tradițional american, care este omelette du fromage. Cu ușurința unei minciuni… dacă am fost prea evaziv. Dar în literatură (precum în toate artele), știm bine, nu există un termen precum „minciună”. Vorbim, de fapt, despre imaginație și un mesaj bine definit, lăsate-n voia sorții. La început, autorul a avut intenția de a scrie un jurnal de război, după cum a recunoscut chiar el. Tot el povestește procesul care l-a obligat să scrie, până la urmă, un roman anti-război. Un război de copii… sau altfel spus: „Cruciada copiilor”, acesta din urmă ajungând să devină, de altfel, subtitlul cărții.

Pagină după pagină, capitol după capitol, absolut fiecare literă, punct și virgulă, capătă sens în Odiseea SF a lui Kurt Vonnegut, până și rolul nenorocitului ăluia de Kilgore Trout. Ori semnificația acelui al naibii tic verbal „So it goes”.
So it goes.
So it goes.
So it goes.
So it goes.
So it goes.
So it goes.
So it goes.
So it goes.

So. It. Goes.

„Asta e”… sau „așa merg lucrurile”. Un fel de „frecție la picior de lemn”, destul de frecător la ureche, la început. E departe de a fi o greșeală, însă. Totul e calculat, ca într-o carte de istorie de clasa a VIII-a.

Faza e că… o poveste colaterală are infinit mai mult farmec decât istoria aspră, mai ales dacă întâmplarea a făcut să nici nu te naști încă atunci sau acum sau cândva. Dar chiar dacă acele perioade riguroase de timp pot fi alterate de către mincinoși profesioniști precum Frank Sinatra sau John Wayne, ori alte simboluri ale Marii Națiuni a Statelor Unite ale Americii, întrebarea e unde se ascunde adevărul absolut dintr-o amintire brută și brutală care nu a trecut prin filtrul memoriei și nu include măcar un tralfamadorian? Pentru că, inevitabil, filtrul memoriei e o javră ordinară. Un algocalmin expirat al conștiinței cu efecte secundare incalificabile. Ne duce dintr-un colț într-altul, dintr-o lume-ntr-alta.

Ce a văzut o păsărică de pe o creangă de deasupra unui teribil câmp de luptă rămâne pentru o eternitate în eter… iar cu urechea potrivită, într-o ciripeală desuetă s-ar putea distinge o poveste porno post-apocaliptică cu Adam și Eva așa cum Biblia nu a îndrăznit să o spună niciodată, pentru că degeaba a avut sare după Sodoma și Gomora în persoana soției lui Lot…

dacă niciodată nu a avut piper.