ExclusivSensei Lee Murayama, protagonistul filmului „Ultimul Samurai”, și Marie Tanaka, în dialog cu Special Arad | Video

    de [email protected] | 28 septembrie 2019, 5:29 PM | Interviuri | Recomandările editorilor

    0

    Ne-am înțeles (mai) bine prin semne și mărturii subînțelese ale non-violenței

    Când stai față în față cu doi guru ai artelor marțiale japoneze, tot ce ai nevoie ca să te faci de înțeles e să execuți pe cât posibil ca la carte niște plecăciuni respectuoase și să le mulțumești mușchilor tăi obosiți de est-european cu pretenții occidentale că nu ai făcut vreo mișcare neadecvată care să strice Zen-ul universal, deoarece – inevitabil – prima idee care se ciocnește cu neuronii tăi e că dacă-i superi care-cumva din greșeală, ăștia ar putea să te indisponibilizeze și să te facă handicapat pe viață din trei mișcări aproape suav de elegante, chiar înainte să apuci să tragi aer în piept. Desigur, degeaba te-ai visat măcar o dată (recunoaște!) „Ultimul Samurai”, ești de fapt Ultimul Prost din lume dacă chiar derulezi în cap asemenea acte de violență artistic-exotice de o frumusețe sălbatică în fața maeștrilor Lee Murayama și Marie Tanaka. Simpla lor prezență te pune automat la respect și realizezi intantaneu că onoarea e colosală pe capul tău. De asemenea, realizezi imediat că cei doi sunt departe –  cât Japonia de Arad – de a fi fioroși, din contră: sunt ambasadorii non-violenței, tocmai în ciuda faptului cam relevant că au în portofoliul de cunoștințe n-șpe mii de mișcări fatale pentru un oponent nepregătit. Lăsând gluma la o parte… într-un fel, e greu să descrii în cuvinte pacea paradoxală (oarecum autoritară) și armonia nealterată (fidelă celei de la Natură) pe care le emană cei doi , dar… apropo de cuvinte, e și mai greu – din păcate – să realizezi un interviu cu ei aici, la Arad, încercând o limbă cvasi-universală, engleza. Cu toate acestea, eu am încercat… și – culmea! – în definitiv ne-am înțeles de minune.

    Lee Murayama, Sensei în Ju-jitsu tradițional (a nu se confunda cu Jiu-jitsu cel brazilian!) și protagonist în mai multe filme japoneze și chiar hollywoodiene (printre care „Ultimul Samurai” și „Shogun’s Ninja”), respectiv Marie Tanaka, expertă și ea în Ju-jitsu tradițional japonez, sunt la Arad în aceste zile cu ocazia Festivalului de arte marțiale „East Meets West”. O întâmplare fericită care nu ți se dă în fiecare zi din viață, cel puțin nu aici, pe meleagurile noastre semi-vestice pentru Est și semi-estice pentru Vest.

    Interviul este relativ scurt, dar absolut atipic, astfel încât în cele ce urmează, în loc să traduc cuvintele, voi traduce ideile rezultate din conversația cu cei doi maeștri japonezi (cu speranța să nu greșesc în interpretări). Dar… pentru cei care preferă varianta mai rapidă, recomand înregistrarea video de mai jos.

    – Ați mai fost în România? Ce știți despre această țară?

    Marie Tanaka a explicat că ambii îl plac foarte mult pe Michael Jackson și au văzut de mai multe ori înregistrarea concertului acestuia de la București, din cadrul turneului „Dangerous World”, astfel că au auzit de România și și-au dorit foarte mult să ne viziteze țara, iar acum, această dorință s-a îndeplinit.

    – Cât de mult ați apucat să vedeți din acest oraș, Arad?

    Marie Tanaka a explicat că doar seara trecută, când au ajuns, au apucat să facă un tur scurt al orașului… dar cam atât.

    – Următoarea întrebare e pentru domnul Lee Murayama: vorbind despre țări și culturi diferite, dumneavoastră ați apărut în mai multe filme hollywoodiene cu și despre artele marțiale tradiționale asiatice. Credeți că filmele hollywoodiene, în general, fac dreptate acestor tradiții? Sunt verosimile?

    Marie Tanaka a răspuns în locul lui, spunând că în realitate acele lupte din filme sunt foarte periculoase și greu de executat fără ca actorii să se rănească, de aceea filmele nu pot reda o luptă reală cu 100% precizie. Uneori sunt lupte reale, alteori doar aproape reale.

    – A fost și cazul filmului „Ultimul Samurai”?

    Aici, amândoi au încercat să explice că săbiile Samurailor sunt făcute pentru loviri directe și precise, însă în film dădeau cu ele ca și cu parul.

    – Cât de greu îi este poporului japonez să conserve aceste tradiții în ziua de azi, în contextul globalizării? 

    Este foarte important pentru japonezi, spunea Marie Tanaka. E mai puțin important pentru tineret, chiar dacă există excepții. În schimb, femeile sunt mai predispuse să fie interesate de artele tradiționale.

    – Care e motivul pentru care ați ales formele de arte marțiale pe care le practicați, în favoarea altora. Care e filosofia din spatele lor care vă place?

    Faptul că sunt folosiți mai puțin mușchii, ci mai degrabă mentalul și spiritul, respectiv oasele – căci acolo zace puterea, e de părere Marie Tanaka. A intervenit și Lee Murayama, spunând că respirația corectă și concentrarea sunt foarte importante pentru practicanții acestor arte marțiale. Nu forța fizică contează, a mai adăugat Marie Tanaka, după care Sensei Lee Murayama a făcut o mică demonstrație cu colega lui, arătând cu câtă ușurință poate întoarce orice mișcare în favoarea lui, de la o simplă răsucire a încheieturii mâinii până la prăbușirea oponentului printr-o singură atingere a unui punct sensibil de pe umăr.

    – Ultima întrebare e pentru Lee Murayama: dacă ar trebui să alegeți o singură lecție de înțelepciune pe care să o predați unui student, care ar fi aceea?

    Maestrul Lee Murayama a preferat să explice această lecție prin limbajul trupului, demonstrând că, uneori, anumite mișcări simple spun mult mai multe decât un cuvânt, ori până și o mie de cuvinte. Din câte am dedus, lecția e următoarea: stai în picioare, te relaxezi, te concentrezi. Stai întotdeauna drept. Respiră. Poziționează-ți mintea în punctul central dintre cer și pământ, fie că stai în picioare, fie că stai pe jos. În tot acest timp, rămâi drept, chiar și atunci când te așezi, chiar și atunci când te apleci, când te ridici, când faci un pas în dreapta sau în stânga.

    Văzând că nu am înțeles din prima, Lee Murayama mi-a luat palma și a așezat-o pe stomacul său, ca să simt cum controlează respirația din diafragmă. Apoi mi-a spus să-l lovesc în stomac. „Mai tare!”, mi-a spus, văzând că ezit. Eu, desigur, nu am vrut să mă rănesc singur, deoarece stomacul acestuia era tare ca piatra în acel moment.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.