Miercurea ce a trecut a fost o seară perfectă pentru pești, banane și povești, sus, la etajul Cafenelei literare Joy’s, acolo unde Cătălin Lazurca i-a dat întâlnire scriitoarei arădene Delia Hügel pentru a vorbi câte ceva despre Salinger și povestirile sale, mai multe despre romanul arădencei, despre de ce scriem când decidem să scriem și cât curaj mai avem să ne apropiem de iubirile din trecut.

Salinger n-a fost singura variantă pentru clubul de lectură organizat de Lazurca la Joy’s, cu sprijinul Cărturești Arad. La ușă a bătut și Marele Gatsby, dar Delia Hügel a optat pentru Salinger și pentru nuvela sa „O zi perfectă pentru peștii banană”, din cauza unei istorii personale, o amintire legată chiar de această primă povestire din seria celor nouă.

„Am citit-o prima dată când aveam 12–13 ani, pentru că braconam cărți din biblioteca părinților. La vremea când am citit povestirea, mai citisem câteva din cele două volume (volumele de proză americană în care a apărut și Salinger – n.r.), dar niciuna nu mi s-a părut atât de inaccesibilă. Am terminat-o și n-am știut ce s-a întâmplat. N-am înțeles nimic. Și am rămas cumva marcată. Pentru că, în general, dacă nu pricep ceva, mă preocupă.”

De fapt, despre această formă de cucerire prin perplexitatea în fața textului și a finalului lui, prin inaccesibilitate, au vorbit nu doar Lazurca cu Delia Hügel, ci și câțiva dintre tinerii veniți miercuri seara la Joy’s. Aceștia s-au arătat încântați de nuvelă, deși au recunoscut că nu au înțeles-o aproape defel.

O seară perfectă

Cei doi scriitori au decis că alegerea lui Salinger pentru cea de-a doua întrevedere a clubului de lectură de la Joy’s e un bun prilej nu doar pentru a reciti cele nouă povestiri, ci și pentru a săpa mai adânc în măruntaiele poveștii și a încerca să potrivească personaje și întâmplări de aici peste viața reală a marelui scriitor.

„Am considerat că e un bun prilej să sap puțin, să văd despre ce e vorba, să văd ce mi-a scăpat atunci. Am mai recitit-o și, desigur, nu a mai avut impactul puternic de atunci, deși adevărul e că finalul rămâne unul puternic”, a punctat Delia Hügel, în calitate de cititor și nu de scriitor profesionist.

„Eu am studiat biologia. Cătălin m-a prezentat ca scriitoare. Scriitoare mă simt de puțină vreme. Prin urmare, nu am instrumentele unei absolvente de filologie pentru a analiza o operă literară. O fac la fel cum o face toată lumea”, s-a destăinuit Delia.

Iar momentul a fost folosit de Cătălin pentru a afla cum și de ce s-a apucat Delia să scrie, de ce a ales să publice atât de târziu (primul său roman – „Seara după ora 9” – a apărut acum un an la Editura Litera), cum arată primul contact intim al său cu cărțile care îi plac și care sunt cărțile pe care le-a iubit la prima citire, dar pe care se teme să le recitească, ca să nu sufere o dezamăgire.

Cum arată cărțile care cândva erau perfecte, grozave, desăvârșite, când treci peste paginile lor a doua sau a treia oară, după ce ți-ai rafinat gustul?

pentru peștii banană

„Eu am citit povestirile la 13–14 ani. Prima lectură a fost devastatoare pentru mine. Mi s-a părut proza scurtă perfectă pe vremea aceea. Am recitit-o, să zic, la maturitate. Și nu mi-a plăcut foarte mult”, a trecut ușor la provocări Lazurca.

Nu înainte de a aminti de titluri schimbate în diversele traduceri, unele inspirate, perfecte, altele nu, de pierderile cu care vin traducerile de multe ori și de italicele ciudate ale lui Salinger, de detaliile care te duc mai adânc în măruntaiele literaturii lui Salinger.

Delia a făcut un popas la ce și cât pierzi când scriitorii străini fac referiri la anumite momente din cultura unei societăți pe care tu nu o mai prinzi, la cărțile, unele de basm, care te-au vrăjit în trecut, precum cele ale lui Naguib Mahfouz, dar care nu-ți mai trezesc fiorul de atunci, la scriitori pe care, orice ai face, nu îi simți defel aproape, deși te-ai străduit, indiferent cât de tare ți s-au contractat mușchii spatelui de durere, să le duci până la capăt romanele, cum e Julia Kristeva, și la toate celelalte cărți, prea multe, care s-au tot adunat și pe care nu crezi că vei mai apuca niciodată să le mai citești.

pentru Borges și Jack London

„Mi-aș dori să-mi pot permite să mă întorc la anumite titluri, dar simt presiunea asta a turnurilor de cărți care mă ceartă, mă admonestează că nu m-am apucat de ele. Am încă, de la Bookfestul de anul trecut, cărți de care nu m-am apucat. Singurul autor despre care aș putea spune cu siguranță că nu mă va dezamăgi este Borges. L-am citit și l-am recitit de foarte multe ori. Dar acum mi-ai băgat un cui în cap. Parcă mi-e și frică să o mai fac”, a acceptat provocarea Delia.

Dacă Borges a devenit brusc autorul preferat al Deliei la care se gândește acum cu frica întoarcerii, Cătălin Lazurca a recunoscut că teama aceasta o are când vine vorba de Jack London și al său Martin Eden, o poveste copleșitoare pentru adolescența scriitorului timișorean. O poveste pe care a amintit-o, desigur, în directă legătură cu „O zi perfectă pentru peștii banană”, pentru că personajele principale din nuvelele celor doi se sinucid la final.

și toate celelalte povestiri

A fost puțin și despre anticariate și clasicii care se vând ieftin aici și puțin despre un subiect care fierbe în lumea literară de mai bine de două săptămâni, programa de limba română la clasa a XI-a, și doar puțin mai mult despre „Ciocoii vechi și noi”, de care, au recunoscut ambii scriitori, oarecum șocant pentru audienţa tânără din cafenea, au fost vrăjiți în adolescență.

Apoi întreaga suflare s-a întors din nou la Salinger, la cărțile pe care, când ești copil, le citești, care te duc direct în reverie și care te fac să te întrebi dacă ai putea să scrii și tu la fel, foarte simplu și foarte firesc, natural. Și la cum, la început, te păcălești că ai putea să o faci și tu, firesc, natural, simplu, fără efort.

Tot la cafenea s-a vorbit și despre mecanismele scrisului, despre scrisul în singurătate, despre învățarea lui, despre așteptarea în scris, despre cât timp amâni ca textele tale să vadă lumina tiparului pentru ca ele să se ridice la nivelul la care visezi, la nivelul așteptărilor tale. 2019 a fost anul până la care Delia Hügel a așteptat să scrie. 2024 a fost momentul în care a publicat „Seara după ora 9”, după câteva cursuri de creative writing, la care a participat online, pe timpul pandemiei. Cursuri care au încurajat-o mult, spune scriitoarea.

Delia a povestit despre experiența de la cursurile cu Florin Iaru, despre entuziasmul scriitorului, despre faptul că, deși ai putea crede astfel, cei care i-au urmat cursul nu au început să scrie toți la fel, după un tipar: „Mulți dintre colegii mei au debutat între timp și, dacă te uiți la ce scriu Viorel Prodan, Mihaela Buruiană, Lavinica Mitu sau Violeta Berea, Andrei Gogu, care a avut succes cu romanul lui, nu seamănă deloc între ei”.

„Vă dați seama că pentru cineva care a ajuns la vârsta mea și care și-a tot zis: las’ că voi scrie, voi scrie, o să o fac mâine, apoi iar mâine, las’ că de luna viitoare încep, un curs în care trebuia să scriem două povestiri pe săptămână a fost foarte intens, a fost ca și cum m-a mânat cineva cu biciul”, a povestit Delia Hügel.

Despre o oprire la impulsul de a corecta în cap un text, chiar al titanilor literaturii, pe care îl au cititorii încrâncenați ar fi putut fi vorba în seara de miercuri de la Joy’s, dar Delia nu a poposit defel aici („Nu am avut reflexul ăsta și asta din cauza felului în care citesc. Eu nici măcar nu sunt în stare să fac însemnări, deși mi-aș fi dorit”).

cu un popas la ducleață

A fost o oprire la dulceața scenei cu peștii banană, la alternanța dintre ironia primei părți a povestirii și dulceața celei de-a doua, o alta la modul în care Salinger scria, parcă în două părți, poveștile lui, pentru ca totul să se transforme mai apoi, sus, la Joy’s, într-un joc al căutării comorilor ascunse.

N-a mai fost loc în acest treasure hunt de nimic altceva decât de Salinger, cu poveștile sale autobiografice, cu personajele de care s-a îndrăgostit atât de tare încât a preferat să renunțe să-și mai publice textele, devenite tot mai de neînțeles pentru prea mulți, decât să le abandoneze, și despre toate indiciile pe care acesta le-a presărat prin scriituri.

Şi de tatuajele sale vizibile și cel invizibil de la Dachau, care se plimbă și ele prin scriiturile lui nestingherite, prin trimiteri obscure, asupra cărora te poți opri, așa cum au făcut-o cei doi scriitori într-o seară de miercuri, la cafenea.

și o ultimă oprire, la tatuaje

J. D. Salinger n-a putut niciodată să-și scoată din gând mirosul de carne arsă de om și a preferat, la final, să rămână să-și spună singur poveștile familiei Glass.

L-am părăsit pe Salinger și Joy’s-ul mai devreme de finalul poveștilor de la etaj pentru alte poveşti de la un alt local. Poveștile de aici, spun însă creatorii lor, vor continua, cu alți invitați și poate cu Marele Gatsby, ori cu Dicționarul ideilor primite de-a gata sau poate cu un poem monstruos.

Până la alți monștri, îmi închipui că ați văzut o mulțime de pești banană în viața voastră și ați simțit câteva tatuaje imprimate pe gânduri, chiar dacă nu v-ați îndrăgostit niciodată de Salinger.

Citește și: 

„Fiecare ne putem regăsi în acel scaun”, în acel spital, în acea nuvelă. Cehov, la Joy’s și un popas la spitalele de psihiatrie, într-o seară de sâmbătă