Primele 30 de pagini au fost suficiente pentru ca PAPIO să ajungă la Arad, la Joy’s, pe Domeniul Public. Nu pe când și-ar fi dorit organizatorul, Cătălin Lazurca -pentru a sa Discuție secretă din iunie -, ci cu o întârziere de o lună. Și nu în curtea de la Joy’s, ci sus, la etaj, pe Domeniul Public.

A ajuns cu tot cu cartierul din Alba Iulia, cu tot cu spitalul, cu cinematograful Dacia, cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu Borges, cu Vilhelm Hammershøi și cu camerele sale goale, ba chiar și cu David Lynch.

Primele pagini din PAPIO, vocea care povestește, momentul exact ales din trecut, prepubertatea, și prospețimea limbii române, folosită parcă fără efort și fără a aluneca în stilistica – etichetată de Lazurca –  „jurnalistică”, au fost aspectele pe care a insistat acesta în discuția cu Marius Pădurean, autorul romanului PAPIO.

PAPIO, anii ’90, cartierul, poveste cu limbaj șontâc

S-a vorbit și s-a citit joi seara la Joy’s din copilăria aproape autobiografică a scriitorului, dar nu cu vocea unui singur copil, așa cum ți-ai putea imagina, ci, potrivit lui Pădurean, cu vocea unui grup de copii care trăiesc pe străzile din cartierul anilor ’90, în Alba Iulia. O voce recuperată, cu foarte multe asteriscuri, o voce lucrată. S-a văzut lumea prin ochii lor, a fost descrisă cu limbajul lor, cu adevărurile lor distorsionate și realitățile înțelese greșit, dar și cu felul inedit, vrăjit, de a cuprinde prezentul – așa cum e el posibil doar în ochi de copil.

„Dacă ar fi o pictură, nu ar fi o pictură impresionistă, o variantă de realitate, ci ar fi o pictură care te cheamă în altă lume”, spunea autorul joi seara despre romanul său, parcă vrând din prima să facă legătura cu cea de-a doua parte a întâlnirii. Unde a ales să vorbească despre un pictor danez puțin cunoscut, care timp de 13 ani și-a ales ca personaj principal al tablourilor sale o cameră, apartamentul său, lumina și umbrele de aici: Vilhelm Hammershøi. Ca-n PAPIO, o copilărie cu lumini și umbre.

Și despre Danemarca s-a vorbit joi, la cafenea, pentru că Marius Pădurean trăiește acolo și tot acolo s-a încercat găsirea explicației limbajului din PAPIO, necontaminat de soluțiile simple, folosite în mai toate scrierile actuale de la noi.

Un limbaj uneori șontâc, cum a punctat autorul, e cel în care vorbesc copiii din PAPIO, care simt nevoia, în aventurile lor impregnate cu toată realitatea anilor ’90 din România, să reproducă lucrurile auzite de la alții, să le transmită prin lupa lor, să le muleze pe povestea lor.

„Romanul nu are o temă, în cele 130 de pagini ale sale, ci probabil 30-40 de teme”, și-a ademenit în poveste Marius Pădurean cititorii. Și sigur i-a ieșit cu cei prezenți la Joy’s, în condițiile în care toate exemplarele aduse aici de Cărturești au fost vândute în acea seară. Poate a avut putere de convingere și faptul că, deși s-au scris deja multe romane despre anii ’90 în România, povestea asta nu e spusă nostalgic prin voci de adolescenți și tineri, cum se întâmplă mai de obicei, ci de copii.

Cartea o puteți găsi în continuare în librăriile Cărturești, dar și în mediul online, și poate fi achiziționată și de pe site-ul editurii Tracus Arte, la care a apărut.

PAPIO, dragostea pentru film, Reconstituirea și Lucian Pintilie

E acolo, în romanul lui Pădurean, și mult cinema, pentru că autorul e îndrăgostit lulea de lumea cinematografică – probabil cea care aduce cel mai mult cu copilăria și visele fantastice de aici – și mult Lucian Pintilie și al său film Reconstituirea, pe care scriitorul a recunoscut că l-a văzut de zeci de ori. Iar dacă personajul Papio vi se va părea, după ce citiți cartea, că seamănă cu Vuica lui George Mihăiță, atunci să știți că nu vă înșelați.

„Mi-a plăcut foarte mult să scriu cartea”, a recunoscut Pădurean la o întrebare venită din public, detaliind mai apoi cele 6-7 luni în care a lucrat la aceasta, scriind peste tot pe unde apuca, și cum romanul s-a născut dintr-o poveste, scrisă inițial în limba engleză, tradusă în română și câștigătoare a unui concurs literar.

De aici a crescut romanul, iar pe viitor poate crește și filmul PAPIO, la al cărui scenariu lucrează acum autorul, ca dragostea aproape copilărească pentru film să fie dusă mai departe. „Cred că e o lume care ar trebui văzută, nu doar citită”, a adăugat Pădurean.

Scriitorul a citit și câteva pasaje din carte – cel cu spitalul aducând zâmbete pe fețele tuturor, dar și flashbackuri în rândul celor veniți la eveniment. Nu a citit, însă, începutul romanului, cel care l-a încântat pe Cătălin Lazurca, ca să nu îl pună pe tavă din prima pe Papio, cu lumea lui plină de vânătăi și aventuri – și probabil ca să te lase pe tine, cititor, să-ți umbli și tu adânc în memorie și să-l dezgropi pe Papio al tău, cel din copilăria ta. Un personaj care „vine de niciunde și se duce niciunde”, cu tot cu amintirile tale.

Papio al lui Pădurean trăiește probabil în continuare în Alba Iulia, fără să știe că a devenit personaj de roman și că năzdrăvăniile lui sunt acum parte dintr-o poveste ce s-a scris departe de România și s-a povestit și într-o cafenea, cândva, în vară, la Arad.

„Oare, când ajungi în iad, de câte ori o încasezi pe zi?”, se întreabă personajul din roman, care vorbește nu doar de înmormântări, de filme, de filme la plămâni, ci și de cărți, Borges, Biblie și, desigur, despre frici: despre stomacul ca un soare scorojit al tuturor copiilor de pe acolo, ajunși la spital cu toții din cauza fricii.

Camera din sutele de tablouri ale lui Vilhelm Hammershøi

Curățate de orice artificiu, de orice tușă groasă, de orice obiect inutil, trei picturi ale lui Vilhelm Hammershøi și-au făcut și ele loc în povestea de la Joy’s. Sunt picturi stranii, dintr-o perioadă lungă de timp, în care pictorul – de care Pădurean s-a îndrăgostit – a pictat doar interiorul apartamentului în care s-a mutat. Interioare goale, aproape monocrome, în care de cele mai multe ori personajul principal e chiar camera, fără mobilă. Uși și geamuri. Uneori, mai apare și o femeie, soția sa, mereu cu spatele.

Despre strania, aproape inexplicabila perioadă în care pictorul danez a pictat sute de tablouri cu apartamentul său, despre Lucian Pintilie, din nou, și asemănarea cu Hammershøi, ba chiar despre un pic de David Lynch, a vorbit scriitorul.

Și despre monștrii neconturați clar, dar ușor de simțit în fiecare poveste – fie că e vorba de un cartier, de un spital sau de o cameră, a mai povestit înainte de a-l lăsa pe Papio, „care poartă o glorie în pielea lui”, celor care i-au cumpărat romanul și de a părăsi Aradul, poate fără a se întreba, așa cum o fac personajele sale din roman, dar ar fi păcat dacă ar fi așa – „dacă ai putea vinde o vară, cât ai cere pe ea?”

Marius Pădurean, de trei ori PAPIO

Născut în 1983, în Alba Iulia, Marius Pădurean a copilărit aici. A fost admis, în 2002, la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, la care a renunțat după un an, pentru studii la Facultatea de Filologie a Universității de Vest din Timișoara, secția Biblioteconomie/Engleză (2004–2008). În 2010, a început studiile masterale în Danemarca, unde trăiește și în prezent.

PAPIO e opera sa. În 2023 a fost runner-up la Seán Ó Faoláin International Short Story Competition pentru nuvela scurtă PAPIO (varianta în engleză), care apare apoi publicată în SOUTHWORD Journal, nr. 46, iar în 2024 câștigă Premiul I la Concursul Internațional de Proză Scurtă Rețeaua Literară cu nuvela scurtă PAPIO (varianta în română). Tot în 2024, îi apare romanul de debut – PAPIO, la editura Tracus Arte, cel cu care a venit pe Domeniul Public, la Cafeneaua literară Joy’s, Arad.
În prezent, lucrează la un nou roman, intitulat ALBA-Neagra, și la un scenariu de film pe baza poveștii din PAPIO.

Întâlnirea de la Joy’s de joi seara a fost gândită în structura obișnuită a evenimentelor „Domeniul public”, un program de evenimente marca Discuția secretă, organizat împreună cu librăriile Cărturești și Cafeneaua literară Joy’s.

Citeşte şi:

Trofeul Festivalului Underground 2025 a fost înmânat actorului Harsányi Attila și regizorului Tapasztó Ernő