O știre oarecum banală, de actualitate imediată, îi stârnea ieri râsul până și Andreei Esca ( între noi fie spus, nu că ar fi greu s-o facă cineva pe Andreea Esca să râdă…o provocare pentru oricine ar fi să o facă să NU): ” O parte din grilajul de pe Podul Artelor din Paris (Pont des Arts sau Passerelle des Arts), pe care se află câteva mii de „lacăte ale iubirii” agățate de turiști, s-a prăbușit duminică după-amiaza.”
O știre banală repet…și repet de câteva ori în sinea mea până ajung din gânduri în ultima zi a anului 2013. O zi întunecată și friguroasă , încâlzită numai de mâinile care mă țineau strâns și de pașii care se numărau perechi pe străzile unui oraș care te cheamă în fiecare adiere de vânt și te cuprinde la fiecare privire.  Nu e Paris…nu e Pont des Arts… Gândurile mele mirosind a amintiri vii se plimbă iar și iar pe străzile Cracoviei. Ultima zi a unui an cu întâmplări ciudate m-a găsit bântuind într-o limbă în care nimic nu-mi cântă și într-o zi care la ora 14 poți jura că-i noapte. Farmecul oricărui loc în care mergem singuri sau cu iubita/iubitul se măsoară nu în pașii pe care i-am făcut, nu în banii pe care i-am lăsat să intre-n circuitul economic al locului… se măsoară în amintiri care te fac să tresari, care aleg să rămână în mintea ta ocupată de probleme cotidiene și care nu te tulbură, ci te liniștesc.Ultima zi ne-a prins în mreje căutând lacăte… de fapt un singur lacăt… Să fie nou, cu cheie, indiferent ce formă, culoare sau alte specificații… Nu știam nici măcar dacă ne trebuie sau ținem neapărat să cumpărăm unul dar o zi întreagă din viața noastră romantică, ultima zi a anului, ne-am petrecut-o hoinărind după lacăte… Ne-a fascinat podul de pe Vistula pe care l-am trecut cu o zi înainte. Era plin de lacăte,de iubiri ruginite sau colorate… de iubiri mari sau mici… cu nume sau fără nume… de iubiri frumoase și însorite sau triste… de iubiri albastre sau cu susur de ape ca un plâns… Nu mai contează. Era un pod al iubirii și mirosea a suflete vii și îmbrățișate, a vise și a speranță. Fiecare apăsare de pas era un zâmbet și fiecare lacăt era o poveste a două suflete pe care numai timpul o scrie sau o șterge. Uitasem că e o zi în care nu se lucrează după cum uitasem că habar n-aveam cum se spune lacăt în poloneză și că polonezii nu vorbesc engleza. Am oprit la tonetele de ziare și desenam cu degetul pe gemulețul aburit lacăte crezând ca tanti aia bătrână și binevoitoare înțelege… sau nenea dintr-o piață căruia i-am desenat cu pixul un lacăt pe pachetul de țigări… un lacăt care semăna mai degrabă cu un O.Z.N și care l-a făcut pe bietul om să se schimbe la față crezând că suntem doi extratereștrii care au venit să-i strice seara de Revelion. Mergeam în hoinăreala aia știind că e în zadar… începusem să ne întrebăm dacă noi chiar vrem într-adevăr lacătul ăla blestemat și de ce… dar mergeam… Călcam aiurea și devenea tot mai pregnant faptul că nu vom încuia nimic în noaptea aia, nicio iubire, nici un gând și nu vom arunca înspre ducă-se nicio cheie. Rămâne o tristețe ca o ceață pe ziua aia și amintirea își are propria ei umbră. Dar ziua aia cu podul ei cu lacăte m-a făcut să tresar și să mă irite zâmbetul prezentatoarei de știri a acelei întâmplări dintr-un alt oraș, cu chei aruncate în alte ape mai line…
Iubirile sunt aceleași peste tot. Din Cracovia adie spre oriunde iubiri ruginite sau colorate… iubiri mari sau mici… cu nume sau fără nume… iubiri frumoase și însorite sau triste… iubiri albastre sau cu susur de ape ca un plâns… Nu mai contează.
Fiecare suflet se face un pod al iubirii și fiecare lacăt e o poveste a două suflete pe care numai timpul o scrie sau o șterge.