Ceea ce am văzut duminică pe stadionul „Francisc Neuman” a ieșit mult din sferele normalului și nu mp refer neapărat la… lacrimi. Nu, nu vreau să vorbesc despre meci, altfel un meci de campionat, un meci pentru o ierarhie despre care însuși antrenorul oaspeților spunea că „jocurile sunt făcute”, un meci dintr-un campionat care prin evenimentele din ultima etapă a lăsat multora de înțeles că este o non-competiție.

Vreau să vorbesc despre Valentin Costache. Un fotbalist care nu a fost nici cel mai bun, nici cel mai adulat și nici cel mai longeviv în tricoul echipei UTA, dar un fotbalist care a lăsat în urma sa un gest pe care nu credeam că-l voi vedea vreodată aici. Nu la UTA.

Îmi amintesc de perioada în care Otele refuza să-și prelungească contractul și clubul l-a pedepsit drastic. Nu i-a permis să se mai antreneze cu echipa, a fost exilat, despărțit de colegii săi, și pus să se antreneze singur. Și-a văzut de drumul lui și a dat o palmă multora dintre cei care l-au sfidat, fiind titular în ultima etapă din Bundesliga într-un tricou greu, al unui club legendar, Hamburger SV.

Îmi amintesc însă și că au fost jucători care nu au vrut să urce în autocarul care pleca spre Buzău, la un meci de baraj de supraviețuire în Liga 1, pentru că nu și-au primit banii pe ultimele două sau poate trei luni. Îmi amintesc că jucători obscuri ca Mabea sau Tsouka au fugit de la Arad, în timp ce un alt ilustru necunoscut, Ze Pedro, s-a ales cu 60.000 de euro pentru 58 de minute jucate pentru Bătrâna Doamnă. Despre aceștia nu-și va mai aduce aminte nimeni pentru cele câteva dușuri în vestiarul unui club care cândva scria istorie în România și în Europa.

De asemenea, ca să fac trecerea spre Costache, că nu cu mult timp în urmă la Arad tribunele îl adulau pe Virgiliu Postolachi, un fotbalist care și-a lăsat amprenta pe evoluțiile echipei, un fotbalist care a crescut mult în valoare din momentul în care a îmbrăcat tricoul roș-alb, dar totodată un fotbalist care a refuzat să mai joace și să se mai antreneze din momentul în care a știut că francezii de la Grenoble îi vor plăti clauza de reziliere. A plecat și niciunde nu a mai avut parte de iubirea pe care a primit-o la Arad.

Costache a fost din alt aluat. Costache a fost ceva special. Costache a fost așa cum orice fan idealist își imaginează că sunt toți jucătorii care poartă echipamentul echipei pentru care suferă zi de zi, săptămână de săptămână. Costache a fost puterea exemplului, a fost cel care ne-a arătat că într-o lume în care materialul dictează, devotamentul și până la urmă caracterul pot să se ridice deasupra.

Costache era deja cu biletul de avion în buzunar. Urma să plece la Erevan, capitala Armeniei, luni, la 6 dimineața, acolo unde un club care a ridicat nasul și prin Europa, FC Noah, o echipă care s-a încoronat campioană în țara sa, îl aștepta cu un pachet salarial mult peste cel de la Arad și lângă acesta mai era o gentuță cu vreo 50 de mii de euro, așa, de bun venit.

Ce a făcut Costache? S-a dus la antrenor, cel care încă era antrenorul său, și i-a cerut să-l bage în primul unsprezece. A riscat o accidentare – vezi cazul Gojkovic – care să-i spulbere șansele de a juca pe bani mulți într-o echipă care joacă în cupele europene și o va face și din sezonul viitor. A intrat în teren decis să dea totul, să-și lase pe gazonul de pe „Neuman” ultima fărâmă de energie iar când în minutul 90 al meciului echipa sa a beneficiat de un penalty care putea decide victoria și asumat ca el să execute. Și a înscris… Câți fotbaliști ar fi procedat ca și Costache? Câți dintre ei probabil nici nu mai dădeau pe la stadion și se limitau la a scrie pe Instagram un mesaj lacrimogen la despărțirea de încă un club din cariera lui? Mai ales într-un context în care echipa venea după trei înfrângeri consecutive, iar atmosfera era foarte serios inflamată atât în tribune cât și în tot ceea ce înseamnă media sau social-media…

Costache a făcut o alegere: să plece. Costache a avut o dorință: să joace. Costache și-a asumat executarea unui penalty decisiv și a înscris. Apoi a vărsat lacrimi sincere, lacrimi izvorâte din loialitatea sa față de un club care l-a repus pe harta fotbalului internațional, dar totodată lacrimi izvorâte din valul de emoție pe care l-a creat printre cei din tribune, acolo unde 4 mii de oameni i-au scandat numele, l-au luat în brațe, i-au mulțumit pentru acest un an și jumătate împreună, cu bune și cu rele, și i-au urat mult noroc în carieră.

N-ai cum să nu apreciezi așa ceva. N-ai cum să nu admiri un om care și-a făcut datoria până la capăt. Iar pentru asta îi mulțumesc mai mult decât pentru orice reușită a sa pe teren în toată această perioadă în care a jucat la UTA.

Mult respect, Vali Costache! Și mult noroc pe unde te vor duce drumurile vieții.

Citește și: Enola Day – Când nebunul devine rege