Există momente în viața publică în care un pumn bine aplicat, chiar pe o masă de lucru, transmite mai mult decât un discurs. Desigur, este vorba de viața publică din România, dar este posibil ca acest model să fie valabil și în alte țări la fel de, hai să zicem, temperamentale. Evident, un pumn (sau mai mulți, că suntem un popor voinic), lovind într-o masă ori în figura adversarului politic, nu poate să combată vreun punct de vedere.

În schimb, arată participanților la discuție sau chiar unei colectivități, raportul real dintre putere – ca forță brută – și rațiune.

Episodul recent, în care fostul ministru de Finanțe, din partea PSD, în guvernul Ciucă și al Investițiilor și Proiectelor Europene, în guvernul Ciolacu, Adrian Câciu lovește cu pumnul în masă într-o ședință a Comisiei de buget a Senatului și, mai grav, ajunge să-i „dea peste mână” președintei Comisiei, nu este doar o ieșire nervoasă.

Da, a fost doar un pumn în masă, nu a fost lovită vecina de scaun cu care distinsul parlamentar se răfuia, dar tot este un indiciu, dacă nu cumva o dovadă clară, că mecanismele normale de control a disciplinei și exercițiul dialogului instituțional nu mai funcționează corect.

Și asta, exact în Parlament, locul în care dezbaterea ar trebui să fie singura formă de „bătălie” a argumentelor.

În cultura politică a democrațiilor autentice, argumentul este cel care conferă legitimitate discursului, nicidecum pumnul. Desigur, vorbim despre democrații în care până și tonul ridicat al discursului politic ar putea fi considerat ofensator și în care folosirea forței brute este atît de neconceput ca o zi fără ceai.

Parlamentul nu este, prin definiție, un loc al consensului, ci al conflictului organizat, reglementat prin norme procedurale, simbolice și etice care, de regulă, transformă orice tentație de a aplica un pumn-argument într-un „schimb de lovituri” de idei și, uneori chiar într-o deliberare calmă. Când însă aceste norme sunt suspendate, chiar și pentru câteva secunde, ceea ce rămâne nu mai este politică, nu mai este dezbatere, ci o luptă de stradă adusă în forul legislativ suprem.

Lovitul mesei este, în sine, un gest de teatralitate golănească, indiferent de „înălțimea” funcției politice deținute de „actor” – cu cât mai înaltă este funcția, parcă este mai aproape de golăneală decât de teatralitate. Totuși, golănia ar putea fi înțeleasă (nu și acceptată!) ca un apel la emoție, la captarea atenției prin zgomot (unde nu există argument, e bun și-un pumn bine țintit, nu-i așa?) sau chiar la intimidare.

Dar momentul în care gestul devine contact fizic – chiar și sub forma aparent banală a unei lovituri peste mână – marchează o trecere de la simbol la real. Este momentul în care instituția este coborâtă la nivelul instinctului primar.

Acel gest nu mai este despre buget, despre amendamente, despre cifre sau principii fiscale. Este un fel de bătălie declanșată cu scopul precis de a domina „spațiul dușmanului”, ca într-un „război rece”.

În loc de pumn, Hrușciov și-a folosit pantoful

Uneori, istoria se repetă, dar cumva la alt nivel. Evident, depinde și de anvergura eroilor. În 1960, liderul sovietic Nikita Hrușciov a fost „Câciu” al Adunării Generale ONU de la New York, în cadrul căreia a lovit cu pantoful în pupitru, în semn de protest față de discursul critic al delegatului filipinez față de politica URSS din Europa de Est (inclusiv politica de restrângere a libertăților cetățenești în țările „înghițite”).

Un gest despre care s-a vorbit decenii de-a rândul ca despre unul emblematic pentru primitivismul și agresivitatea liderului sovietic.

Nikita Hrusciov, în timpul Adunării Generale ONU, septembrie 1960, cu trei săptămâni înainte de incidentul cu pantoful

Sursa: ro.wikipedia.org

Desigur, a fost o demonstrație de forță a lui Hrușciov, dar și o formă de dispreț față de regulile jocului diplomatic. Nu pentru că nu le-ar fi cunoscut – era necioplit, dar nu neinstruit -, ci pentru că își putea permite să le disprețuiască. Cam la fel ca în cazul agresivității lui Câciu.

Totuși, între gesturile de „vitejie” ale celor doi există cel puțin diferența că Hrușciov știa foarte bine ce face. Gestul său a fost calculat, teatral, destinat camerelor de luat vederi și opiniei publice globale. Era, un fel de coregrafie a puterii brute.

În cazul Câciu problema este alta, poate, mai gravă. Câciu nu avea în strategie acel pumn în masă, nici agresarea fizică a președintei Comisiei de buget din Senat. Cu siguranță și-a propus  să le „arate el” adversarilor politici, doar că, neobișnuit să fie contrazis, și-a pierdut controlul și a reacționat instinctiv, cam ca un birjar în crâșmă.

Or, pentru un parlamentar, o asemenea lipsă de control trebuie să declanșeze un semnal de alarmă în interiorul partidului pe care-l reprezintă (PSD) și chiar să-i îngrijoreze pe liderii acestuia.

Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că totul se întâmplă în România, țara în care pumnul în masă este considerat, în imaginarul colectiv, un gest de autoritate. „Dau cu pumnul în masă și fac ordine”. În realitate însă, de cele mai multe ori acest gest „de autoritate” marchează un moment de recunoaștere involuntară a neputinței și de capitulare a argumentului.

N-am vorbit despre educația parlamentarului în cauză, nici despre capacitatea sa de a rezista la stres. Acestrea sunt probleme ale partidului – ale oricărui partid parlamentar – înainte de a întocmi listele de candidați pentru diferite funcții politice. Măcar din respect față de alegători…

Paralela cu Hrușciov nu este întâmplătoare și nici pamfletară. Gestul liderului sovietic pare o normalitate într-un sistem care nu pretindea că este democratic în sens occidental. Al lui Câciu însă, este total anormal câtă vreme noi pretindem că suntem o democrație, că avem reguli, proceduri, că suntem un stat de drept și tocmai de aceea ar trebui dezavuat de întreaga societate, inclusiv de partea ei politică.

Prin fiecare pumn în masă care înlocuiește un argument, prin fiecare gest care arată că rațiunea cedează locul impulsului, democrația moare câte puțin.