Aceste alegeri prezidențiale, desfășurate pe parcursul a doi ani, au avut, în realitate, ca laitmotiv, ideea de răzbunare. Atât la alegerile de anul trecut, anulate, s-a votat cu gândul la răzbunare pe clasa politică dominantă în cei peste 35 de ani de aparentă democrație.

Mai departe, nici nu are rost să amintesc cât de vehemente au fost discursurile candidaților. Cât de răzbunătoare – spre norocul nostru, în campania din acest an nu s-a ajuns până la lupta dacilor cu Universul, ci numai până la pandemie.

Sigur, orice campanie electorală vizează atragerea cât mai multor susținători în jurul unei idei, a unui program, în cazul de față, a programului prezidențial al candidaților care urmăresc să dețină cea mai înaltă funcție în statul român pentru următorii cinci ani. Și cum să impui în conștiința alegătorilor un program dacă nu prin persuasiune, prin sinceritate, prin transmiterea încrederii în program și în candidat, prin sinceritate și, de ce n-am recunoaște?, puțină afectivitate. Da, alegătorii sunt oricând atrași de afecțiunea pe care candidații le-o transmit și, în același timp, sunt sensibili la cei ce rezonează la afecțiunea alegătorilor.

Toate acestea sunt, evident, forme de influențare a opiniilor politice ale cetățenilor, prin mijloace corecte. Asta, chiar dacă printre toate mesajele de campanie se strecoară și unele promisiuni ce ar putea fi considerate mincinoase sau altele nerealiste. Rareori s-a întâmplat, ca acum, la noi, ca ideea principală a campaniei electorale să fie cea  de răzbunare. Pe trecut, dar, cum vom vedea mai departe, răzbunare și pe prezent, or, asta nu mai are nicio legătură cu alegerile, ci mai degrabă cu un soi de terorism pe care-l credeam departe de noi.

Revenind, totuși, la campania electorală, dacă se intervine prin manopere incorecte sau chiar ilegale (s-au mai văzut situații în care votul alegătorilor era cumpărat cu găleți pline cu alimente, de exemplu), nu mai vorbim doar despre influențare, ci de manipulare. Iar când manipularea se face la nivel colectiv, prin practici  care țin de războiul hibrid, putem vorbi de o agresiune asupra însăși suveranității statului. Evident, nu-i vorba de acea suveranitate a României pe care au confiscat-o unii candidați, pentru a fi introdusă în soluția cu care se face gargara, ci de suveranitatea ca atribut al autorității statale de a exercita puterea, liber, în interiorul granițelor dar și în relațiile cu alte state.

Știu că acum există multă emoție legat de transferul unei părți din suveranitatea națională către UE. Toate statele membre ale UE au cedat o parte din suveranitate, tocmai pentru a putea funcționa Uniunea Europeană. Nu puteam noi fi o excepție. Să nu uităm că noi am cerut să fim primiți în UE. Pe de altă parte, cedarea s-a făcut pe cale constituțională, deci cu acordul poporului, așa că niciun candidat nu ar trebui să pună în discuție această temă după de poporul s-a pronunțat. Oricât de suveranist s-ar declara.

Gargară, minciuni, presiune psihică, manipulare. Iar în final, răzbunare.

Sigur că puteau fi evitate manipulările în care s-au folosit metode ilegale. Ca orice război, și acesta numit hibrid, putea fi evitat dacă existau politicieni de valoare și specialiști care să fie îndrumați spre o asemenea activitate. Doar că – de multă vreme se tot vorbește de o mare criză de calitate în rândul politicienilor, pe plan mondial – acest război hibrid a luat prin surprindere întreaga planetă (mă rog, partea ei civilizată). Nici un guvern normal nu ar fi încercat să se folosească de internet și de tot ce inseamnă tehnologie modernă pentru a influența procesul electoral din țările „dușmane”.

Este o adevărată nebunie să ataci fundamentul pe care se bazează structura democratică a unor țări, adică, să manipulezi alegerile libere. Și totuși, cel puțin două țări au investit foarte mulți bani și multă forță de muncă pentru o asemenea aventură (eu cred că țările democratice și dezvoltate tehnologic vor reacționa și vor neutraliza aceste atacuri).

Deocamdată, politicienii slabi ajunși la putere în câteva țări democratice inclusiv cu ajutorul „armelor hibride”, nu au curajul să apuce taurul de coarne. Unii și-au început mandatul prin acte de răzbunare împotriva adversarilor politici, o practică pe care sunt gata s-o adopte și suveraniștii noștri.

Cea mai mizerabilă parte a celor două campanii electorale s-a consumat atunci când, pentru a-și asigura fidelizarea unui grup cât mai numeros de români (prin „metoda tiktok” de izolare în bulă – un fel de Coree de Nord online), au fost folosite metode ce au dus la radicalizarea fidelilor. Practic, adepții atrași în acele bule online au ajuns aproape să-și divinizeze favoritul și să urască violent tot ce nu vine de la acesta.

Au ajuns să-și urască concetățenii, unii chiar rudele sau prietenii, de dragul favoritului divinizat.

Este un tip de atitudine fundamentalistă, nu departe de atitudinea celor din ISIS – de altfel, nu este exclus ca metodele să fi fost copiate de la cei ce racolează tineri pentru atentatele teroriste. Cu siguranță, metode adaptate la unele cerințe europene și la cele creștine.

Evident, astfel de acțiuni puteau fi oprite înainte de alegeri. Dovada a fost oferită de serviciile din R. Moldova în campania pentru alegerile prezidențiale când au anihilat atacurile hibride ale rușilor. La fel s-a întâmplat și in Germania, la alegerile parlamentare – spre deosebire de România, unde alegerile parlamentare par mai puțin însemnate decât cele prezidențiale, în Germania alegerile parlamentare dau viitorul cancelar, adică omul care conduce Germania.

Sunt convins că și serviciile noastre ar fi putut face același lucru. Doar că, pe de o parte, instituțiile noastre nu mai știu să acționeze decât atunci când sunt lăsate, explicit, de politic – iată o mare provocare pentru viitorul președinte, oricare ar fi el: scoaterea instituțiilor de sub păguboasa tutelă a politicului.

• Certitudini și nedumeriri: acum avem trădare fără trădători, după ce-am avut teroare fără teroriști

Pe de altă parte, serviciile noastre dau semne că ar fi fost penetrate de oameni „dăruiți cauzei”, oameni care au acționat din convingere împotriva intereselor României și în favoarea unui anume candidat (de fapt, și aceștia și-au dorit doar răzbunare pentru multele necazuri pe care le-au avut de când România a intrat în structurile europene și euro-atlantice, cu alte reguli și alte rigori).

Unii ar spune că nu-i răzbunare, ci trădare. Oricum, viitorul președinte, oricare va fi el, va avea obligația de a elimina orice suspiciuni în ceea ce privește activitatea dezastruoasă a serviciilor de informații. Va trebui să aflăm dacă a fost trădare, incompetență sau răzbunare prostească.

Inclusiv de clarificare a competențelor și, poate, chiar de acordarea acestora unei singure entități, nu ca acum când atât SRI, cât și Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protecție și Pază au competențe în materie de Advanced Persistent Threat (amenințare persistentă avansată) asupra rețelelor și sistemelor cibernetice (Legea 58/2023).

Cam multe instituții care se calcă pe picioare și oricând ar putea, Doamne ferește, deranja vreun ofițer trădător…

Oricine va fi ales președinte va avea, așadar, mult de lucru. Mai mult chiar decât își închipuie cineva – să nu uităm problemele grave economice pe care va trebui să le rezolve împreună cu viitorul guvern.

Dar, mai important decât orice, viitorul președinte va trebui să readucă concordia în societate. Va trebui să știe să alunge acele porniri atavice, fundamentaliste ce au fost aduse odată cu „trezirea la conștiință” și celelalte prostii „decebalist-energetice”.

Iar în această privință există deja două curente. Unul, promovat de candidatul care se întreba, oarecum retoric, „ce să facă el cu cei care nu îl votează” și altul, evident, contrar acestuia.

Evident, lumea normală ar dori ca după alegeri să înceapă o reconstrucție a societății prin reconciliere. Și nici într-un caz prin ceea ce spunea adoratorul acestui candidat, profitorul politic Mihai Mălaimare: „Nu ați vrut Turul II înapoi! Turul II vine însă ca un val imens și veți ajunge în canal, sau la canal! ”. Așadar, acest individ ne invită, dacă nu votăm pe cine vrea el, fie la crematoriu (așa cum au fost arși morții de la Timișoara, din decembrie 1989 iar apoi cenușa lor a fost aruncată în canal), fie, ca foștii deținuți politic, la muncă silnică la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Iar candidatul nu a avut nicio reacție, ceea ce înseamnă că a fost de acord.

Așadar, duminică avem de ales între libertate, inclusiv cea de expresie, și munca silnică recomandată de Mălaimare sau celelalte pedepse imaginate de candidatul adorat de acesta ori de mândrețea aia de președintă de partid agramată, dar cu o logică de admirat: „Dacă Simion obține din primul tur mult peste 50%, atunci, în turul 2 (!),  niciun alt candidat nu va mai putea, să-și mobilizeze astfel electoratul”.

Adorabilă această ființă. Vă mai amintiți de ministra de Finanțe cu care s-a dus Ponta la președintele Băsescu? Ei, aia era un geniu față de asta: