Nu aduce anul… Ba da!!! Era duminică. 9 februarie! M-am trezit de dimineață; ceasul meu biologic nu face diferență între zilele lucrătoare și cele de week-end. Afară era timp frumos, poate prea frumos pentru februarie. Barcelona bătea la Sevilla pe Betis, cu 3-2, Bayern și Liverpool defilau în campionat, UTA se pregătea de reluarea campionatului, cu 11 puncte avans, la Teatrul Clasic se pregătea un spectacol de poezie dedicat Zilei Îndrăgostiților, România și Aradul aveau bugetul aprobat, clasa politică se pregătea de alegeri, iar noi ne făceam calcule cu concediul din vară! Dar… În China era deja alertă maximă, zvonurile (strangulate de guvernul chinez) au devenit certitudini, iar în Wuhan s-a instituit carantina. Era acum un an, era începutul nebuniei…

Acum, ni se pare că au trecut zece ani, nu doar unul, iar întreaga viață ni s-a întors pe dos. Viața privată, viața socială, viața profesională – totul e altfel. Măști, școli închise, restaurante așijderea, HORECA pe butuci, economie șubredă, mii de morți, sute de mii de infectați și, față de panica de la început, a apărut și o formă de resemnare!

Dincolo de toate acestea, cele 12 luni scurse ne-au subliniat șubrezimea societății în ansamblul ei! Practic, într-un singur an am trecut de la statutul de oameni liberi, cu o circulație internă și internațională nerestricționată, la un statut incert, panicard, în care nu știm ce facem «mâine». Refugiați în case și în spatele consolelor, captivi ai televizorului și ai propriilor noastre păreri, nu mai avem scăpare. Noile generații? Le învățăm deja să se izoleze. Această izolare a început de mai demult, odată cu tehnologizarea, însoțită de dotarea copiilor cu telefoane, calculatoare, tablete și console. Școala on-line? E doar cireașa de pe tort sau, mai precis, bomboana de pe coliva.

Nu cred nici în scenarii apocaliptice biblice, nici în cele hollywoodiene. Dar cred într-o autodistrugere lentă, o degradarea continuă, „electrocutată” periodic ba de un război, ba de o criză economică, ba de o pandemie. Dacă în doar un an am reușit să regresăm într-atât, ca interacțiune socială, cât timp mai avem să ne izolăm cu totul?

P.S.: Pentru aducere aminte, la sfârșitul lui februarie s-a confirmat primul caz de coronavirus în România. Și atunci a început isteria: izoletă, transport special (de parcă transportau plutoniu), dezinfectarea mașinii care l-a transportat, izolarea pacientului, tratarea lui la „Matei Balș”. Săracu pacient zero nici nu tușea, nici nu avea febră, iar ceilalți 7 membri ai familiei erau toți „negativ”. Acum, când mai toți știm că testele PCR dau și rateuri, înclin să cred că omul nici măcar n-a fost bolnav.