A fost odată ca niciodată. Cam așa încep poveștile, iar ceea ce urmează e o poveste și atât. Așadar, a fost odată ca niciodată un profesor care mergea cu deosebită plăcere la locul de muncă, o școală cu elevi dornici de cunoaștere, respectuoși, nerăbdători să afle și să învețe, cu părinți implicați și având o relație foarte bună cu instituția respectivă. Într-o zi însă avu un vis tare ciudat.

Și i se înfățișară multe. Elevi care ridică nesimțirea la rang de virtute, dominați, adică dependenți, de telefoanele mobile și rețelele de socializare, lipsiți de orice urmă de interes, fără a avea curiozități științifice, veșnic într-o stare vecină leșinului, devenind uneori corp comun cu banca, căutând un loc de sprijin pentru mult prea obositul lor cap, cu ochii împăienjeniți de somn, jignindu-se, lovindu-se, folosind un limbaj pe care birjarii de acum cîteva decenii ar fi invidioși. Trăind cu impresia că totul li se cuvine, nemaiavând nicio brumă de bun-simț, încercând și de foarte multe ori reușind să fenteze, să găsească o scurtătură. Efort minim, zero. Dacă se poate, rezultate maxime. Misecuvenismul, boală națională, e însoțit și de o epidemie de miserupism, care face ravagii. Un dezinteres crunt pentru orice ar trebui să aibă legătură cu școala.

Părinți care năvălesc peste profesori, cerând explicații pentru nota „domnului Goe”, care cu o seară înainte dădea răspunsuri de nota 10 cu steluță plus coroniță, dar, ce să vezi, a doua zi a primit doar nota cinci, oferind sfaturi, de foarte multe ori răstit și agresiv, chiar despre ceea ce ar trebui să însemne predarea și evaluarea în școala românească.

În reveria lui apăreau și psihologi, care explicau că anumite comportamente și decizii ale părinților, repetate, duc la apariția unor copii răsfățați, neascultători și lipsiți de empatie. Fără responsabilități, de niciun fel, sunt sortiți alintului continuu, pentru că „părinții buldozer” elimină orice obstacol din calea lor, limitându-le capacitatea de a face față eșecurilor și de a-și dezvolta reziliența. Iar copiii vor crede că toată viața va fi la fel. Ceea ce nu e adevărat deloc.

În vis apăreau și părinți care încurajează și acoperă chiulul propriilor copii, apelând la medici care eliberează motivări pe bandă rulantă. Părinți care cer profesorilor să medieze unele, să le zicem, conflicte, de multe ori create artificial.

Nu mai există limite, copilul pricepe că totul i se cuvine, așteptând chiar recompense pentru comportamente care ar trebui să fie normale, ceva de genul „am primit un premiu pentru că am traversat strada pe culoarea verde a semaforului”.

Profesorul din povestea noastră era îngrozit de „filmul” pe care-l vedea, mai ales că era personaj principal în propriul vis. Se făcea că un elev a trecut de la violența verbală la cea fizică, lovindu-l, moment în care se trezi și, după ce se liniști puțin, nu îi rămase decât să mulțumească Celui de Sus că fusese doar un vis.

A doua zi urma să meargă la aceeași școală, cu elevi dornici de cunoaștere, respectuoși, nerăbdători de a afla și a învăța, cu părinți implicați și având o relație foarte bună cu instituția respectivă.

Nicolae Danciu