Suntem un popor mic și ne trăim micimea cu o incredibilă resemnare. O resemnare ce pare definitivă, vecină cu supușenia unei oi fricoase, incapabilă de reacție în afara unei behăituri ce pare că transmite un semnal de ajutor, amestecat cu încăpățânarea de a nu supăra agresorul. În general suntem viteji când avem siguranța că nimic nu ni se poate întâmpla – semn clar că nici asumarea propriilor acțiuni nu ne dă afară din casă.

Niciodată nu am fost un popor mare, cum susțin unii ce își bazează convingerile în special pe filmele lui Nicolaescu. Am fost un popor mic, așezat de Dumnezeu în calea altor popoare mai mari, mai agresive, mai bine organizate sau mai bine pregătite militar și administrativ.

Și, da, ne-am descurcat, iar când am fost obligați, am luptat, uneori chiar foarte bine. Și, probabil nu întâmplător, am luptat bine și ne-a mers bine exact în acele perioade istorice în care am fost conduși de „regi străini” – primii doi care merită pomeniți sunt Carol I și nepotul său, Ferdinand.

Acești „regi străini” nu au făcut altceva decât a canalizat energiile acestui popor și l-a învățat ce înseamnă munca, onoarea și cuvântul dat. Sigur, au mai adus ei și organizare și multe altele, dar aici nu suntem la ora de istorie și nici la cinema.

                                     Regele Carol I (Sursa: a1.ro)

Aici amintim, într-un context nu tocmai favorabil poporului român, ce diferență uriașă există între conducătorii noștri din ultimii 70 de ani și Carol I, să zicem (cel care a modernizat Armata română, apoi a condus-o în timpul Războiului de Independență) sau Ferdinand I, în timpul căruia Armata română a înfrânt Armata ungară și a răsturnat regimul bolșevic al lui Kun Béla.

Sigur, dacă nu eram un popor mic (chiar condus de un mare rege) și n-ar fi fost presiunile Antantei, Armata română putea rămâne mult și bine la Budapesta, să aibă grijă de perechea de opinci de pe clădirea Parlamentului Ungariei. Doar că, după trei luni a început retragerea și asta a fost. Opincile au mai rămas o vreme, dar acum sigur nu mai sunt acolo…

Poate din cauza alegerilor ce vor avea loc luna viitoare – pentru amănunte despre Ungaria de azi, fără opinci și, posibil, în curând, fără Viktor Orbán, citiți AICI 

Pentru a sublinia micimea la care am ajuns astăzi, ca popor, dar și pericolul potențial pe care-l reprezintă pentru noi toți această micime, vă provoc la un mic exercițiu de imaginație: ce credeți că ar fi spus locuitorii acestor meleaguri carpato-danubiano-pontice despre implicarea Armatei noastre în războiul ruso-turc din 1877, dacă ar fi existat în acele vremuri Facebook, tiktok, X sau Telegram?

Cam ce credeți că ar fi spus toate „creatoarele de conținut” despre „bietele mame” nevoite să-și trimită copiii la război? Un război care, nu-i așa?, nu era nici atunci „al nostru”, cum nu este nici cel de azi din Ucraina sau Orientul Mijlociu.

Cam ce ar fi spus unii parlamentari, agățați de pancarte pe care scria «noi vrem pace», și în ce termeni l-ar fi „mângâiat” pe «Nicușor Dan» al acelor vremuri, care nici măcar nu era încă rege când a adus independența de Imperiul Otoman?

Vă puteți imagina cum s-ar fi simțit ostașii de-atunci după o campanie de denigrare a tot ce nu corespunde intereselor unui alt stat ? – să zicem, cel otoman, care atunci ne era dușman, nu ca statul condus de Putin, care ne este prieten.

Și-acum, încercați să vă imaginați cum se simt soldații noștri astăzi, când zilnic apar zeci de postări cu mii de comentarii, în care fie se spune direct, fie doar se sugerează cât de nepregătită este Armata română, cât de slab este dotată, cât de prost sunt plătiți și conduși militarii și, mai ales, cât de puține șanse ar avea ei într-o confruntare militară cu o mare armată, cum ar fi, normal, nu?, cea comandată de Putin.

Care armată, de patru ani nu reușește să înfrângă un popor îndârjit.

Un popor care s-a pregătit pentru război în focul luptelor de pe front, un popor pe care aceiași creatori de conținut îl fac praf și pulbere tot de patru ani (cu siguranță, fără să știe cu adevărat ceva despre el). Sigur, în tot acest timp, poporul rus, în frunte cu kaghebistul Putin, este glorificat. De cine?

De niște țoape și de niște neîmpliniți, susținuți fie direct de… otomani (am înțeles că nu-i voie să spunem că ruși se implică în problemele noastre interne), fie de așa-ziși români, pripășiți prin politică.

Într-o perioadă extrem de dificilă, poate cea mai dificilă de după al doilea Război Mondial – cu excepția celor doi ani de foamete, 1946–1947 – România este lovită nu doar de lipsa unor oameni de stat cu adevărat mari, ci și cu un popor tot mai mic.

Un popor dezbinat, debusolat de manipulatorii de profesie și de nemernicii din serviciul public, de la angajații în politică (e prea mult să-i numim politicieni), la ultimul angajat pus să păzească vreo primărie de comună părăsită.

Poporul român nu mai are repere sănătoase, nu mai are scopuri, încredere, voință și, mai ales, nu mai are rădăcinile care l-ar putea întări pentru orice luptă. Pentru marea parte a poporului român, țara este o noțiune străină, de care nu merită să te atașezi, pe care nu se cade să-ți propui s-o aperi.

„Nu mă (mai) leagă nimic de România” – sunt vorbe tot mai des auzite pe străzi, în magazine, spitale sau birturi. Adică, acolo unde politicienii noștri nu mai știu să se afișeze – e sub demnitatea lor să coboare din înălțimile la care au ajuns, până la oamenii de rând.

Pentru final, vă rog să vă imaginați că președintele unui partid parlamentar s-ar duce peste Ocean împreună cu o mulțime de subalterni, pe banii românilor, pentru a tăia un tort în forma unei anumite țări. Vă puteți imagina că respectivul președinte de partid parlamentar ar fi unul dintre Brătieni sau Maniu, Coposu, Margaret Thatcher, Friedrich Merz, Giorgia Meloni ori chiar Adrian Năstase? Evident, nu.

Cu toate acestea, aproape 40% dintre români cică l-ar vota pe acel președinte de partid care taie torturi prin SUA iar în țară nu știe altceva decât să facă circ. Nu mai cred că este vorba de dorința de schimbare. Nu poți pretinde că vrei binele țării când schimbi niște partide de hoți, cu partidele conduse de tăietori de torturi.

Vă puteți imagina un popor condus, în momente dificile cum sunt cele pe care le trăim acum, de un individ care nu are curaj să iasă din casă fără bodyguarzi…?

Am fost un popor mic, dar parcă niciodată nu am fost așa de mic și de fricos. Parcă niciodată nu am fost așa de mic încât să fim capabili, de „dragul păcii”, să ne predăm țara fără luptă, să capitulăm fără luptă. Asta, dacă nu am și fugit din țară, așa, vitejește.

„Nu dușmanii ne-au învins, ci slăbiciunea noastră”, vorba lui Tacitus…