Fiecare pagină citită e un pas și fiecare cuvânt care rămâne e o urmă de carte, o amintire plăcută sau o piatră așezată la temelia propriei noastre deveniri.

Un gândac verde-sticlos , care habar nu am din ce specie își târăște prin timp gena… m-a trezit brusc atunci când s-a agățat în părul meu. Din instinct, l-am alungat… am făcut-o totuși ușor și cu un reflex, din fericire pentru el, controlat. Cu o carte pe genunchi și cu puține gânduri curioase m-a părăsit privirea captivată de spectacolul trist al unei adevărate lupte pentru supraviețuire a gândacului verde-sticlos. Când l-am alungat din păr a căzut pe spate. Am gândit la rece prea târziu că cele șase picioare pe care le avea nu-i foloseau la nimic dacă nu știa să cadă. În aventura asta era singur, și lupta cu el însuși să-și întoarcă neputința carapacei verzi pe cele șase picioare. Concentrat pe luptă, nu a simțit prezența unui păianjen de dimensiunea unei petale din florile de cireș și care, de la distanță, a mirosit moartea…moartea lui, a gândacului verde sticlos. I-a simțit frica și neputința și a coborât instinctual să-l înhațe pentru a-și însufleți pânza.

Lumina se flagela în formele pânzei și verdele-sticlos al carapacei mi se reflecta pe paginile cărții de pe genunchi. Eram acum călător prin două lumi imaginare, paralele și lumea definită a realității mele greu ignorabile… Un călător pe trei cărări, în povești diferite, cu destine diferite: mă țineam scai pe urmele prsonajului din carte și urmăream concomitent cu privirea ultima zbatere a gândacului verde-sticlos care-și scria în timp real povestea propriei morți și încercam să fac față realității mele… să-mi deslușesc povestea personală și să-mi însuflețesc propria pânză. Eram și gândacul care se zbătea, și personajul cărții și păianjenul care țese moartea ca pe-o pânză. Singura certitudine a momentului imaginar și real era că în oricâte lumi intri, pe rând sau deodată, oricât de palpabilă îți este realitatea și extrem de ruptă din imaginar, același film se derulează. Oriunde te-ai afla. Moartea celorlalți e o constantă a lumilor, un personaj regăsit în umbra oricărei file de carte, o metaforă sumbră a propriului nostru destin.

Privirea se prelinge o dată cu lumina acum jucăușă în nuanțe de verde pe paginile cărții care, tăcută, mă aștepta pe genunchi. Era ca o ușă deschisă către o lume care, deși atât de la vedere, rămâne ascunsă și selectează, ocult și discret, cine să-i treacă pragul și cine nu. Inițial mă gândeam la a scrie o pagină, cel puțin o pagină pe săptămână, despre o carte și despre autorul ei. Să fac pe cont propriu o acțiune în scop teoretic-educativ, să duc un fel de cruciadă personală. Întâmplarea cu gândacul verde-sticlos mi-a deturnat spre introspecție demersul. Rămăsesem cu lectura la fraza esențială a oricărei lupte de convertire la citit. Îmi răsuna, ca un ecou strident-sonor, la fel ca și bătaia metalic-stridentă a „Tobei de tinichea”, cartea abandonată pe genunchi. ” Și cărțile proaste sunt cărți – și de aceea sunt sfinte” – răsuna ca o demență explodată, ca sunetul geamurilor sparte de sunetul tobei de tinichea pe care personajul cărții mele o făcea armură între el și lume… oricare lume, oricare personaj.

M-am întors brusc…am părăsit gândacul verde-sticlos și am bătut iar la ușa primei pagini. Mi-a răspuns la fel, dar cu un altfel de înțeles al începutului: „Accept: locuiesc într-un spital de boli nervoase, îngrijitorul meu mă observă permanent, nu mă pierde din ochi nicio clipă deoarece la ușă e un vizor și ochiul îngrijitorului are culoarea aceea brună, care nu poate citi în ochii mei albaștri.” Pe aici am intrat în labirintul romanului, pe aceeași ușă a nu știu câta oara.Cu fiecare pagină eram tot mai sigur că între cititor și personaj nu este nicio diferență, că între cititor și personaj se topește spațiul, iar timpul stă. Putem fi personajul oricărui timp dacă alegem să intrăm în nesfârșitul univers captiv într-o copertă.

Nu mă risc să afirm că autorul este important…sau personajul, sau povestea, sau felul în care un anume crez individual poate fi expus încât să adune adepți și să genereze curente. Sper să reușesc a vă face curioși măcar cât să deschideți această carte. Sper să reușesc asta prin propriile ei cuvinte, închise în ea de autorul ei: „O povestire se poate începe de la mijloc și poate crea confuzie, pășind hotărât înainte și înapoi.Te poți da modern, poți șterge toate timpurile și toate distanțele, ca pe urmă să anunți sau să pui pe alții să anunțe că problema spațiu-timp a fost, în sfârșit , rezolvată. De asemenea, se poate afirma încă de la început, că astăzi ar fi imposibil a se scrie un roman ca, mai apoi, făcând pe niznaiul, să dai lovitura și să apari, în sfârșit, drept ultimul rpmancier posibil. Mi s-a spus chiar că face impresie dacă începi prin a susține cu tărie: nu mai există eroi de roman pentru că nu mai există individualiști,pentru că individualitatea s-a pierdut,pentru că omul este singur, fiecare om e la fel de singur, fără dreptul la o singurătate individuală și formează o masă singuratică, fără nume și fără eroism. S-ar putea ca lucrurile să stea așa și să aibă justețea lor”.

***

Recomand Toba de tinchea a lui Gunter Grass, scriitor german, laureat a numeroase premii pentru literatură: 1965- Premiul Bucher, 1968 – Premiul Fontane și 1999 – Premiul Nobel pentru Literatură… între altele. Este o carte pentru scriitori și cititori deopotrivă. Este o „deschidere de apetit” pentru începători și, deopotrivă un exercițiu nu prea ușor pentru critici.