Normal ar fi fost să scriu Piaţa Mică. Sau, pentru conformitate, Piaţa Mihai Viteazul. De ce Mecca? Pentru că, în drumul meu spre locul de muncă, ating tangenţial şi zona pieţei. Mici. Sau Viteazul. Şi, tot ca un orizont tangenţial, văd numeroşi oameni, atinşi şi, în acelaşi timp, înnobilaţi, de senectute. Pensionari, ca să fiu cât mai concret.

Piaţa, cel puţin în Arad, e o adevărată Meccă a oamenilor argintaţi la păr. Ducând plase, genţi, trolere (iertaţi-mi termenul modern) sau tradiţionalu coş împletit. Mergând, indiferent de necesităţile de zi cu zi, într-o formă de ritual aidoma pelerinajului la Mecca sau, într-o variantă mai ortodox-românească, cel de la mănăstirea Micula.

Mulţi dintre ei n-au nevoie de cumpărături; sau cel puţin de cumpărături zilnice. Dar, chiar dacă sănătatea e mai şubredă, corpul mai puţin dispus la efort, vin la piaţă atraşi de mirajul socializării, o Golgotă istovitoare, dar necesară, pentru a rămâne pe harta existenţialismului propriu.

Vorbim de bătrâni, avem cuvinte frumoase despre ei, dar ca societate şi ca stat nu facem nimic altceva decât să-i constatăm, să le bifăm existenţa, să realizăm că sunt neproductivi în bilanţul bugetar, că sunt bugetofagi, că ne cam încurcă pe noi, direct productivii. Aşa gândim acum mulţi dintre noi, fără a lua în calcul că vom ajunge, la rândul nostru, bătrâni.

În fond, ce vor acei bătrânei, în pelerinajul lor? Nu ne cer nimic, tac dacă nu le facem loc pe trotuar, mai mult unii mai şi îngaimă o scuză, frântă la mijloc de o tuse seacă. Ne mulţumesc anticipat, chiar dacă, în fapt, n-am făcut decât să-i tolerăm. Uneori, se uită lung la noi, ne dojenesc din priviri, ca o aluzie cu iz de certitudine: Nu ştiţi ce chin e bătrâneţea.

Chiar aşa, în fond, oare ce e bătrâneţea?

Un eminent medic, fost medic de fapt, dar titlul rămâne, mi-a şoptit într-o zi, cu o discreţie divină: „Tinere, cine spune că bătrâneţea e frumoasă minte!!!” Distinsul şi recunoscutul medic Dinu Hereţiu, autorul citatului, are profundă dreptate. Îi mulţumesc şi îl rog să mă ierte că l-am citat fără să-l anunţ în prealabil, dar sunt convins că e în asentimentul meu.

Aşa că niciodată nu pot fi indiferent la acest pelerinaj spre pieţe, ştiu şi înţeleg frustrarea nobililor noştri părinţi şi/sau bunici atunci când un ordin, legitim prin intenţie dar absurd prin aplicare, le-a limitat libertatea de mişcare, implicit libertatea de viaţă. O viaţă pe care au trăit-o cu gândul la noi, cei mai tineri, şi o libertate pe care o mertiă cu orice risc, inclusiv cu riscul vieţii.

Scriu aceste rânduri cu nostalgia copilăriei, cu dragostea faţă de părinţi. Mai ales faţă de tată, dată fiind ziua de astăzi. Chiar dacă pentru unii pare fabulaţie, tata ar fi împlinit azi, 1 septembrie, 111 ani!!! În memoria lui, cu respect total, îmi doresc să nu fiu bătrân niciodată. Sau cel puţin nu în România.

Închei altfel ca de obicei, cu două versuri din Goga: Aşa vă treceţi voi, bătrâni/Cu rugi la Preacurata!