duminicã, 21 aprilie, 2024

Special Arad Logo

    Pe CFR, măcar sufletul ajunge la timp

    de Raluca Medeleanu | 9 octombrie 2023, 11:11 AM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    6

    Se spune că nivelul de trai ridicat al unei țări îl observi nu prin câte mașini de lux sunt pe străzi, ci prin cât de bine e implementat transportul public. La noi, de multe ori pare o glumă proastă…

    Nu am mașină, iar pentru unii e un motiv destul să mă considere o anomalie umană într-o Românie din Anno Domini 2023, când visul suprem se măsoară în cai putere. Eu, în schimb, încă mai folosesc „pejoul”, iar interurban – acel ceva pe care lumea l-a denumit cândva „tren”. O opțiune care, încet, încet (vă amuz, știu, am folosit cuvântul „încet”), devine doar o treabă pentru care optează masochiștii. Sau cei care, bieții, n-au alte variante.

    Dar dacă are un avantaj major CFR-ul ăsta este că dacă cumva doamna cu coasa și-a pus ochii pe un nefericit, până ajunge el la destinația unde s-a decis să îl aștepte, o să-și piardă complet răbdarea și o să-și pună ținta pe altcineva.

    Iubitoare de tren cum sunt, un exercițiu de răbdare a fost și pentru mine debutul zilei de luni. Și am picat examenul lamentabil.
    Uitasem, dar când încerci să-ți folosești logica într-o ecuație în care apare CFR-ul, planul e sortit eșecului.

    Doream să ajungem mai repede acasă, după ce am înnoptat în vecini, la Timișoara, acolo unde încă mai sunt și concerte de calitate, nu doar chermeze pentru mulțumit electoratul. Aveam două variante: trenul de 8 și 3 minute, care costa 22 lei și ajungea la 9 la Arad. Apoi, imediat după, mai era unul mai ieftin, cu 9 lei, care pleca la 8 și 8 minute, dar ajungea la 9 și jumătate la Arad. Am optat pentru cel mai rapid, iar biletele le-am cumpărat cu o zi înainte, ca să nu mai avem o grijă în plus. Așa s-a făcut și că ne-am cheltuit toți banii pe care îi mai aveam la noi, că doar ce mai conta? La Arad, ne aștepta restul…

    Am ajuns la limită în gară, deși am fost avertizați să plecăm din timp, că traficul din Timișoara e iad luni dimineața, la ora când toți pleacă la serviciu, ori școală. Astfel că un drum care de regulă dura 10 minute, a durat 35. Era 8 fix când am ajuns în gară. Am fugit mâncând pământul către panou, unde am văzut peronul 5 ca fiind cel al trenului nostru. La fața locului însă, pe tren scria direcția inversă, către sudul țării. Nu-i bine. Ne uităm, un singur alt tren în zare. Linia 8. Fugim galopând și scuipând ca pisicile care dau de apă și arătăm biletul impiegatului care stătea lângă locomotivă: „Ăsta-i trenul de Arad, de 8 și 3 minute?”. „Da”, aprobă dumnealui. „Ăla de 8 și 3 minute?”, mă asigur. „Ăla-i, urcați în tren”, repetă sictirit.

    Ne așezăm pe scaune. Trenul pleacă din loc. Nu-i ăsta… ne anunță un vecin de compartiment. E cel de 8 și 8 minute, ăla lentul, descopăr. Vine și controlorul. Îi întind biletele, privindu-l cu disperare. „Vă jur, ne-a spus un cfrist că ăsta-i trenul. Avem bilete!”. „Nu-i”, dă din cap solemn și controlorul. „Vasăzică, l-am pierdut pe cel rapid”. „Defel. Ăla nu a ajuns încă. Are întârziere de peste 90 minute”, ne-a informat controlorul.

    Dar avem bilete mai scumpe… degeaba. Ne trebuie din alea mai ieftine. Trebuie să le cumpărăm în tren. Cu ce? Bani nu mai sunt. Panica se instaurează. „N-aveți treabă!”, ne comfortează controlorul. „Vă las așa, dar dacă vine controlul mai mare pe undeva, eu n-am ce face, o să vă cobor…”. Și-ncep să-i explic că e o chestie de principiu, interogându-l dacă i se pare normal că am plătit mai mult pentru un serviciu, ca să ajung mai repede, iar trenul mai ieftin ajunge înaintea celui mai scump. Și tot tralalaul ăsta.

    „Eh, ce să faci? Eu ce să mai zic? Nu vezi că nici drăcia asta nu merge cum trebuie?”, mă întreabă controlorul arătându-mi aparatul de scanat bilete. „Totul e pe dos în țara asta… dar măcar suntem sănătoși și nu ne pică bombe ca la amărâții ăia! Măcar la noi nu e război. Hai, lasă, mergeți așa, fără bilet, poate aveți noroc și nu vine controlul mare”, insistă controlorul cel mic.

    Până mă foiesc și stresez cu ce și cum să facem, intervine vecina mea de scaun. Îmi zice cu un ton mămos să nu mă necăjesc „drăguță”. Că astea nu-s necazuri. Că necazuri au vecinii noștri de graniță care au război. La noi e bine. Astea nu-s probleme. Sănătoși să fim și Domnul are grijă de noi. Totul se întâmplă cu voia și grija lui. Căci Domnul e bun și ne iubește.

    Bagă mâna în poșetă, scoate bani din portmoneu și-i întinde controlorului cel mic, rezolvându-ne dilema. El dă de înțeles că e un gest nesăbuit, că la ce să se mai cheltuie, când el găsise deja soluție, însă doamna insistă, el dă din umeri și scoate în cele din urmă biletele din drăcovenia cu fițe. Ne salută, ne dă un „Doamne ajută” și își continuă patrularea.

    O privesc pe doamnă surprinsă. Într-o epocă în care ni se repetă că numai cinicii mai trăiesc, într-o luni în care au înghețat hainele pe mine, eu dau de o căldură. Insist să-i dau înapoi câți lei mai aveam în buzunar. Ca măcar o parte să acopăr. Că nu vreau să îi fac deranj, că nu o să am cum să o răsplătesc, ea continuându-și drumul după Arad. Dar nu și nu. E bine așa. Simte ea să mă ajute. Ca totul să fie bine.

    Și așa am ajuns acasă. Eu, cea cu oroare de mașini și dragoste de trenuri.

    Vă veți întreba pentru ce am scris epistola asta lungă. Doar nu e om în țara asta să nu știe că o călătorie cu trenul mereu durează mai mult decât termenul de pe bilet. Că orarul CFR-ului e ca imaginile acelea cu rol ilustrativ care însoțesc reclamele la mâncarea congelată pe care atunci când o scoți din microunde îți antrenează imaginația să depistezi asemănarea dintre sugestie și realitate. Ori vă veți gândi că sper la o reacție. Că în naivitatea mea sper să dau de vreun rătăcit în vreun birou obscur plin de hârțoage căruia îi va șopti o voce nelumească misteriosul cuvânt „compensare”.

    Intenția e simplă. Între știrile cu escroci, hoți, vandali, violatori și criminali, care ne otrăvesc sufletul să credem că orice om de lângă noi e un potențial inamic, mai există și câte o rază de soare. Mai există reminiescențe ale adevăratelor trăsături care au ținut viu poporul ăsta de-a lungul încercatei istorii: consolarea că nu-i dracu atât de negru și că întotdeauna se poate mai rău, hai să ne bucurăm că totuși e bine… și solidaritatea pentru cei de lângă noi care nu o duc chiar atât de bine.

    În definitiv, tot ce vreau să zic e „mulțumesc”.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Orarul CFR-ului e ca și prognoza meteo; are carecter orientativ. În vară am făcut 22 de ore până la Constanța, iar acum în toamnă 2 ore fix până la Timișoara. Eseul Dvs. d-șoară jurnalist are mai mult valoare literară; că CFR-ul sigur nu va schimba nimic.

      +4 voturi
      +1
      -1
      • Eseul meu este exact cum ați preconizat, fiind publicat la rubrica „Blogul Special Arad” și nicidecum la „știri” 🙂 Și dacă ați parcurs eseul până la final, veți observa că nu către CFR este îndreptat, ci către doamna cumsecade căreia îi mulțumesc.

        +4 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    0 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.