Recunosc spășit, am fost destul de surprins de aprecierea aproape unanimă – excepții: Los Angeles Times, The New Yorker, Time și Wall Street Journal – a filmului lui Alexander Payne, nominalizat la cinci categorii de Oscar, inclusiv cel mai bun film.

Pe mine, după mai multe încercări de vizionare întrerupte de plictis și previzibil, nu m-a impresionat nimic în afara jocului actoricesc. E vorba de cei trei pe care e construită povestea, Paul Giamatti, nominalizat la rol masculin principal, Da’Vine Joy Randolph, rol feminin secundar și mai ales Dominic Sessa, încă licean la turnarea filmului, acum student la actorie, aflat la primul său film. Ceea ce nu l-a oprit să adune deja, absolut meritat, mai multe premii de debut. În ceea ce mă privește, îl vedeam și pentru un Oscar de rol secundar masculin, dar, normal, Oscar pentru debutanți încă nu există.

Ș-apoi e aici ceva care vine din străfundurile filmului american, din acea diferențiere dintre filmele de artă și cele de public făcute bine după toate regulile meseriei. În fond, cineaștii patronați de Hollywood rareori ajung la conceptul european al filmului de artă, până și cei mai năzdrăvani – Jarmusch, Anderson, Tarantino, frații Coen – încercând să împace și capra și varza, să scoată cât mai multă artă fără să renunțe la criteriul succesului de public. Problema e însă că cele două se cam exclud: arta, indiferent de formă, este la început privilegiul celor care se pricep, au subtilitatea și gustul necesar, abia după trecerea vremii ajunge ca „lumea” să se lase impresionată. Gândiți-vă doar la Picasso, cel pomenit în film, cel aflat la începuturi, oare câți din cei care acum îl consideră un mare artist, erau în stare atunci să aprecieze „aberațiile” sale desenate.

Foto: thoughtplane.ca / Focus Features

Iar filmul, prin excelență, este o artă care trăiește sau a trăit până acum din impactul asupra gustului public, „succesul” fiind aici un criteriu de apreciere care le relativizează pe celelalte. Nemaivorbind de specificul acestei forme de artă: cele mai valoroase opere ajung să fie gustate și de cei rafinați și de cei mulți, imaginea în mișcare, acompaniată de sunet fiind în sine ceva care poate să placă indiferent de nivelul de cultură al spectatorului. Tehnologia modernă a online-ului de pe telefoanele deștepte din asta trăiește, de fapt.

Așadar, „The Holdovers” (Cei rămași, ar fi o traducere aproximativă) este o poveste clasică așezată în mediul unui colegiu de elită de lângă Boston de la începutul anilor șaptezeci. Câțiva elevi, dintre care, în cele din urmă, rămâne doar unul, din varii motive, nu au cum să plece în vacanța de Crăciun, rămân la internatul acoperit feeric de zăpadă, supravegheați de un profesor zurliu și urât de toți, un rol care îi vine ca o mânușă lui Giamatti. Rămâne, desigur, și o bucătăreasa, o negresă care tocmai își pierduse fiul, absolvent al colegiului, în Vietnam.

Foto: Focus Features

Povestea decurge simplu de aici: e vorba, așa cum vă puteți aștepta, de puterea dragostei care îi transformă pe cei trei, al treilea fiind elevul dat naibii jucat de Sessa, din niște existențe problematice, convulsive, în oameni compasionați și iubitori, ajungând chiar până la sacrificiul pentru celălalt. Negativul se transformă în pozitiv, exact așa cum de Crăciun, conform ideologiei kitsch moderne, trebuie, pentru câteva zile, să devenim buni, să uităm pe moment de problemele noastre și să ne gândim înainte de toate la fericirea celorlalți. Care astfel devine și a noastră.

Da, știu, clișeu după clișeu, așa cum îi stă bine unui film de Crăciun. De fapt, Payne a și recunoscut că pe undeva avea în minte „Home Alone”, ca simbol necontestat de treizeci de ani al filmelor de Crăciun, încercând ceva care să depășească, să mai zdruncine locul ocupat de acest film în această ierarhie a filmelor din jurul bradului.

Și până la urmă, se pare, cel puțin, a reușit câte ceva, avalanșa de Oscaruri promise dovedind asta. Pe de altă parte, subsemnatul crede, fără să facă din asta un capăt de țară, că „Home Alone”, ca realizare cinematografică, tocmai prin renunțarea la clișeu, rămâne în continuare fără concurent în această categorie, filmul lui Payne eșuând în acele clișee clasice pe care dorea, în mod sigur, să le ocolească.

Foto: roccitymag.com / Focus Features

Nimic de zis, meserie cât încape, imaginile recreează fără probleme lumea din jurul Bostonului de la începutul anilor șaptezeci, muzica este evocativă, povestea slalomează elegant printre locurile comune, în rest însă nimic remarcabil, nimic original sau deosebit. Până și scenariul propus pentru Oscar scârțâie, filmul are bine peste două ore, cu scene în plus care nu aduc nimic nou dramei sau comediei invocate și dorite. Adică e vorba de montaj, cum ar veni, tot așa, propus pentru Oscar. Noroc cu actorii, cum am spus.

Și care puteau fi și mai copleșitori dacă nu erau aceste clișee, oarecum prestabilite. Dovada este chiar tânărul Sessa, un actor în formare, mult mai puțin marcat decât cei deja consacrați de „cerințele” de la sine înțelese, nu-i așa, ale unui film făcut pentru succes, luându-și libertatea totală de a se juca pe sine, pe acel adolescent revoltat și tulburat cu care se identifica fără probleme în ciuda unor eventuale comenzi regizorale. Tot așa, în rolul bucătăresei chinuite de doliu, Da’Vine Joy Randolph a avut o libertate mult mai mare decât Giamatti în rolul „scorpionului”, al „profesorului turbat”, un clișeu clasic al filmelor americane.

Având toate acestea în vedere, aș fi surprins dacă filmul și-ar adjudeca mai mult de un Oscar, șansele cele mai mari având Da’Vine, dar nici Giamatti, dacă facem abstracție de Cillian Murphy din „Oppenheimer”, nu are o concurență atât de tare încât să fie total fără șanse. În rest, toate cele bune, panoplia filmelor de Crăciun sau „vacanță”, cum spun americanii, s-a îmbogățit cu încă unul, ne putem aștepta ca încă din acest an „The Holdovers” să fie masiv prezent în oferta de Crăciun a canalelor de televiziune din toată lumea.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”