Oscar Special: „The Favourite” (Favorita) – Interzis consumatorilor de popcorn de toate vârstele și toate sexele!

    de Lajos Notaros | 29 ianuarie 2019, 11:38 AM | Oscar Special

    0

    Avertizare: articolul este pentru cinefili. Fanii filmelor cu supereroi sau/și de acțiune și cei ai serialelor de familie s-ar putea să se enerveze și să înjure autorul. Pentru prevenirea acestor manifestări, dăunătoare ambelor părți, îi rugăm să nu insiste în continuare!

    Mirosind o capodoperă, nu ascund, m-am documentat serios, citind cronicile la acest film de la cei mai cunoscuți și apreciați critici de film, indiferent că sunt la mari publicații britanice sau americane, respectiv site-uri online, cum ar fi cel dedicat „papei” criticii de film americane, Roger Ebert.

    Am fost surprins la început de unanimitatea cu care cei amintiți laudă măsurat filmul lui Lanthimos, așezându-l în rândul celorlalte filme, nesesizând că avem de-a face cu ceva absolut inedit, original sau cum ar zice americanii: un instant clasic.

    Pe urmă, încet-încet, am înțeles de ce…

    Yorgos Lanthimos este un tânăr regizor grec care trăiește de câțiva ani în Anglia, autor al câtorva filme care au impresionat din start, mai ales prin caracterul bizar al poveștilor: Dogtooth, The Lobster, The Killing of a Sacred Deer, iar acum acest The Favourite, prin care demonstrează că nu este doar un autor ciudat și parabolic, ci un creator de filme de tip european din șirul marilor regizori-autori, dintre care îl pomenesc aici doar pe Fellini, cel cu care seamănă prin viziunea sa personală inconfundabilă, prin ușurința cu care creează atmosferă și sens din orice și oricând.

    Această viziune este complet străină filmului american, care fetișizează povestea – the story –, criticii lor povestesc filmul și analizează performanța actorilor și cu asta basta. Rareori sesizează subtilitățile, de fapt artificiile artistice, care decurg din viziunea originală a regizorului care, în acest caz, ca și în teatru de altfel, este autorul filmului gândit ca a șaptea artă.

    Cel mai mult mă miră că nimeni nu a sesizat și nu a comentat genericul absolut original și cu sens al filmului lui Lanthimos. Dincolo de faptul că este alb pe negru, adică litere albe pe fond negru, ca la orice film care se respectă ca exprimare artistică si nu ca produs comercial de divertisment – filmele lui Woody Allen au acest tip de generic neschimbat de 50 de ani –, în acest generic nu literele creează spațiul, ci ele se integrează în spațiu, din această cauză nu de puține ori creând un aspect grafic ciudat, chiar bizar pentru spectatorul și cititorul obișnuit cu genericele tip reclamă.

    Mesajul acestui generic, cel puțin pentru mine, este clar: lumea este dată, lumea filmului cu atât mai mult, tu, ca om, și cu atât mai mult ca artist, ai datoria să o umpli cum poți mai bine. În final trebuie să ajungi la plenitudine și satisfacția că ai reușit să umpli golul, ai reușit să previi expansiunea nimicului, răul cel mai mare al existenței și al vieții, satisfacție pe care trebuie să o trezești și în spectatorul cât de cât pregătit.

    Acest principiu, ilustrat și prin generic, explică toate alegerile lui Lanthimos, toate soluțiile și explică de fapt caracterul straniu, nemaivăzut al filmelor sale.

    În aceste filme nu se mai pune întrebarea dacă costumele au fost frumoase, dacă iluminatul a fost profesionist, dacă actorii au jucat bine, fiindcă la sfârșit, prin umplerea totală a spațiului lumii recreate în film, impresia este de perfecțiune și finit.

    Înainte însă să merg mai departe, trebuie să spun că filmele lui Lanthimos nu sunt pentru cei care se duc la cinema să se distreze, să se deconecteze cu o poveste faină cu happy-end. Nu, ne atenționează grecul, în lume și în viață nu există happy-end, sfârșitul este, de fiecare dată și în fiecare caz, un implacabil bad-end. Asta însă nu înseamnă, ne sugerează Lanthimos, că trebuie să ne întristăm, să ne plângem de milă, dimpotrivă: umorul este de partea noastră, este ca apa vieții care curge implacabil spre moarte.

    Văzută prin această grilă, povestea reginei Anna și ale celor două favorite ale sale, o poveste documentată istoric de altfel, devine perfect verosimilă și adevărată, o poveste despre oameni, femei și bărbați, aici femeile având prim planul, o poveste după care nu mai trebuie să cauți în cărți de istorie sau în Wikipedia, fiindcă dacă ai văzut filmul lui Lanthimos nu prea mai ai întrebări despre ce a fost cu adevărat, răspunsul fiind chiar filmul.

    Că avem sex între femei, că se vorbește murdar, că regina este prezentată exact așa cum ar fi putut fi, cam vulgară în boala ei misterioasă: o femeie spre cincizeci – Regina Anna, ultimul Stuart pe tronul Angliei și prima regină a Marii Britanii, a murit la doar 49 de ani, după 18 nașteri, majoritatea ratate, singurul copil care a trăit mai mult murind la 12 ani –, bolnavă de gută și de multe altele, mâncăcioasă, capricioasă și dezamăgită, căutând o relație care să o confirme, asta este, așa e regina Anna în filmul lui Lanthimos și de altfel toate acestea vin din istorie filtrate prin sensibilitatea creativă a grecului.

    Că operatorul folosește lentile largi, „ochi de pește”, care deformează, reușind să prindă până și colțul camerei, foarte bine, ochiul omenesc nu este o lentilă a unei camere de filmat publicitate, acest truc tehnic creând o impresie de real în plus. Și da, la începutul secolului XVIII nu era curent, nu se foloseau reflectoare, deci nici Lanthimos nu folosește, rămânând seara doar la lumina lumânărilor. Ah, că nu se vede ca în reclame sau filmele pentru toată familia, atâta bai să fie, nici în viata reală nu se văd lucrurile și oamenii ca în reclame sau ca în serialele fără sfârșit.

    Din toate aceste cauze, confundând dulcegăria distractivă a filmului american cu arta cinematografică, majoritatea criticilor îl consideră pe grec misogin și cinic.

    Da, pentru că, deși stăpânește arta povestirii mai abitir ca un scenarist hollywoodian, în poveștile sale nu există eroi buni sau răi, în general neexistând eroi, exact așa cum în viața de toate zilele eroii sunt ascunși de oamenii care îi poartă în ei ca posibilitate. Și toți sunt la fel, adică oameni cu bune și rele, iar în această poveste, având în vedere că totuși sunt oameni care administrează puterea într-o țară care tocmai devine o mare putere, mai mult cu rele.

    Unii chiar cu foarte rele.

    Dar cum e în viată? Nu e cumva așa? Sau e ca în filmele western, cel bun în pălărie albă, cel rău în negru complet, să știm sigur care e care?

    De altfel, fără ca acești critici să realizeze, toate acestea au dus obligatoriu la cele nouă nominalizări pentru Oscar, toate cele fiind perfect legitime: cele trei actrițe, Olivia Colman, Emma Stone și Rachel Weisz sunt sublim de potrivite în acest cadru creat de Lanthimos, imaginea este răvășitoare prin forța ei evocatoare, costumele sunt o încântare prin simbolismul lor firesc, designul copleșitor prin crearea impresiei de real, și atunci ce să mai zicem de scenariu sau de regie?

    Sau ce să mai vorbim de coloana sonoră, nepropusă pentru Oscar, și care umple atât de bine spațiul dintre întâmplări?

    Adică, din film, mai precis din lumea creată a filmului…

    Nota autorului:

    Șapte stele cu plus!

    Surse foto: Twentieth Century Fox Film Corporation, IMDb, The Lost Signals

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.