Până în 2017, numărul total al lung metrajelor nedocumentare vorbite în galeza irlandeză era de patru, în condițiile în care, în mod oficial, prima limbă a Republicii Irlanda este galeza. Cea mai veche literatură vernaculară atestată din Europa a fost scrisă în galeză, mai întâi cu un alfabet specific, numit ogham, apoi cu litere latine, începând din secolul al IV-lea. Cele mai apropiate rude ale galezei irlandeze sunt galeza scoțiană și limba Manx (vorbită pe Insula Man), tot din familia celtică făcând parte și bretona și galeza din Wales. Galeza a fost limba principală a irlandezilor până în secolul al XIX-lea, urmată de o înlocuire treptată cu engleza. Motivele sunt multe și complexe, și nu pot fi reduse exclusiv la prezența colonială a englezilor. În mod ironic, Biserica Catolică, atât de importantă pentru identitatea irlandeză, a descurajat folosirea galezei, un alt factor important fiind și valurile de emigrație spre SUA, când cunoașterea englezei a devenit vitală. Ultimul vorbitor monolingv al irlandezei, Seán Ó hEinirí, a murit în 1998.

Astăzi, deși majoritatea irlandezilor învață galeza la școală, puțini o vorbesc fluent. Paul Mescal, unul dintre reprezentații „valului verde” de nominalizări irlandeze la Oscar din anul acesta, s-a descurcat vitejește cu limba pe care nu o vorbește perfect pe covorul roșu de la premiile BAFTA, ale Academiei britanice de film. Mai în glumă mai în serios, irlandezii au observat că academia britanică mai degrabă a dat premiul cel mare unui film german, „Nimic nou pe frontul de vest” decât să-l dea filmului irlandez „Spiritele insulei”. Vorbind de „Spiritele insulei”, Colin Farrell a tras spaima vieții lui când a fost abordat în galeză, Brendan Gleeson este însă un vorbitor fluent. Dacă vreți să vă edificați puțin despre cum sună galeză, trebuie doar să ascultați „ininteligibilul” dialect irlandez al englezei-majoritatea ciudățeniilor ei de pronunție și vocabular fiind supraviețuirea eroică a galezei într-o engleză metisă. Sau puteți să vă uitați la filmul „Fata tăcută” („An Cailín Ciúin”, în original).

Dacă până în 2017 se făcuseră doar patru filme în galeza irlandeză, din 2019 până azi s-au făcut deja cinci, dintre care „Fata tăcută”, regizat de debutantul Colm Bairéad, a avut un succes neașteptat la încasări, atât în Irlanda cât și în Marea Britanie, devenind apoi nominalizarea Irlandei la Oscar. Nominalizare atât simbolică, cât și foarte meritată. Filmul are loc în Irlanda rurală de la începutul anilor 80, în comitatul Waterford, un așa numit „gaeltacht”, zonă în care galeza este încă limba principală a locuitorilor. Cáit (Catherine Clinch), o fată cuminte și tăcută, este trimisă de părinții ei să locuiască, peste vară, la niște rude. Familia lui Cáit este una tipică pentru Irlanda rurală, profundă: bani nu prea sunt, tatăl (Michael Patric) este alcoolic iar mama (Kate Nic Chonaonaigh) mai mereu însărcinată-motivul oficial al trimiterii lui Cáit la rude este nașterea iminentă a unui nou frate.

Cáit este deci îmbarcată în rabla familiei și dusă la ferma rudelor, în mod vizibil mai înstăriți decât părinții fetei. Tranziția între cele două locații este, într-un fel, tranziția dintre două vieții. Cáit privește prin geamul mașinii cum peisajul devine din ce în ce mai luxuriant, aproape atipic pentru Irlanda pe care ne-o imaginăm înverzită, dar lipsită de copaci. Ferma familiei Cinnsealach este străjuită de copaci înalți, în care foșnește vântul, și pare un tărâm de poveste, comitatul din „Stăpânul inelelor” sau lumea de dincolo de oglindă a lui Alice. Pentru-că există totuși ceva neliniștitor în lumea paradisiacă a fermei, lucru pe care Cáit îl simte din atitudinea adulților. Există o tensiune mocnită între tatăl ei și familia Cinnsealach, Eibhlín, soția (Carrie Crowley), este foarte amabilă dar pare mereu îngândurată, iar Seán, soțul (Andrew Bennett), păstrează la început o distanță taciturnă față de fetiță. Când tatăl lui Cáit pleacă val-vârtej, aparent iritat de niște rubarbă pe care „înstărita” Eibhlín i-o trimite mamei lui Cáit, uită de valiza fetiței, care rămâne în portbagajul mașinii.

Eibhlín îi găsește lui Cáit niște haine, despre care spune că sunt „de-ale noastre”, dar sunt evident hainele unui copil. Camera în care doarme Cáit e și ea zugrăvită ca o cameră de copil. Deși Eibhlín spune că în casa lor nu există secrete, nimeni nu vorbește despre singurul secret care totuși o bântuie ca o fantomă tăcută. Încetul cu încetul observăm însă cum tăcerea devine o formă de comunicare. Introvertita Cáit, evident traumatizată de condițiile dificile de trai din familia ei disfuncțională, se adaptează instinctiv ritmurilor vieții cuplului Cinnsealach. O ajută pe Eibhlín în bucătărie și merge cu ea la fântână, după apă proaspătă. Seán preferă să nu rămână singur cu fetița, iar când este nevoit să o facă, o repezește pentru-că a plecat neanunțată de lângă el. Cáit nu spune însă nimic, ci se apucă să-l ajute să curețe grajdul animalelor. Hârșâitul ritmic, sincronizat, al celor două perii pe podea devine împăcarea pe care nu și-o spun prin cuvinte. Într-o zi, Seán o încurajează pe Cáit să fugă până la poartă, să vadă ce le-a adus poștașul, iar el o va cronometra. Deși nu o spune, înțelegem că e momentul în care o acceptă total pe Cáit, îi permite să intre într-un ritual important pentru el, care în trecut a avut un alt participant.

În cele din urmă, Cáit află secretul familiei Cinnsealach, în cel mai irlandez mod cu putință: o vecină ușor abțiguită se oferă să o ducă pe Cáit acasă de la priveghiul unui vecin, iar pe drum, o interoghează pe fetiță despre viața ei pe fermă, și îi spune lucruri despre trecutul familiei. Intruziunea nu face însă decât să întărească relația dintre Cáit, Eibhlín și Seán: ale lor sunt trei tăceri care se întâlnesc și se ajută să răzbească. Însă toate vacanțele de vară se sfârșesc. Deși părinții lui Cáit sugeraseră că poate rămâne la familia Cinnsealach pe un termen indefinit, la începerea școlii mama ei consideră că e mai bine, totuși să se întoarcă acasă. Pentru prima dată, Cáit spune ceva despre care mai bine tăcea, despre un incident legat de primul secret al familiei Cinnsealach. Deși totul pare pierdut, Cáit găsește o soluție disperată, care nu e chiar tăcere, ci un singur cuvânt, dar adresat cui trebuie.

Nominalizat doar la categoria de film străin, pe care probabil o va pierde în favoarea nemților, „Fata tăcută” ar fi meritat fără doar și poate o nominalizare și pentru scenariu adaptat (filmul e bazat pe nuvela „Foster” a lui Claire Keegan) și pentru imaginile, picturale, superb construite ale Irlandei rurale, realizate de operatoarea Kate McCullough- am fi avut astfel, pe merit, două nominalizări feminine la această categorie, pe lângă cea a lui Mandy Walker, pentru „Elvis”.

Pentru datele privind filmele de limbă galeză, am folosit sursa The Guardian.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”