Filmul are ca poveste ultimii doi ani din viața lui Vincent Van Gogh, 1888-’90, cei mai prolifici de altfel, urmărind viața artistului în perioada cea mai dramatică a ei până la moartea sa prin împușcare la doar 37 de ani.

Până aici sună bine pentru orice iubitor de filme, însă problemele abia încep, nu degeaba este nominalizat la Oscar doar într-o singură categorie, interpretare masculină, pe care, ca și anul trecut de altfel, Willem Dafoe îl va pierde cu brio pentru un rol oarecare de machiaj și imitație, nimic deosebit pentru el.

Să începem deci: regizorul este Julian Schnabel, pictor american destul de cunoscut, autor a câtorva filme, șase cu acesta, care au impresionat mai ales pe cei cu pretenții.

Cel mai cunoscut, „Before the Night Fall”, din 2000, în care Javier Bardem a fost la rândul lui propus pentru Oscar și cu atât a rămas.

De altfel, se observă predilecția lui Schnabel pentru artiști și arte, nemaivorbind de predilecția sa specială pentru Europa, din acest punct de vedere „At Eternity’s Gate” poate fi considerat unul european și doar produs din bani americani.

Scenariul este scris împreună cu doi francezi, cameramanul este francez, în general, având în vedere că a fost filmat în Franța și în mod deosebit în Provence, respectiv Arles și alte localități din zonă pe unde s-a preumblat Van Gogh, se poate afirma că este mai mult un film francez decât unul american, cu toate că în majoritatea timpului se vorbește în engleză.

Probabil și asta explică de ce un comentator la recenzia filmului din New York Times a destăinuit că a trebuit să iasă afară să nu vomită datorită mișcărilor neprevăzute și continue de altfel ale camerei de luat vederi.

Asta chiar dacă – sau poate tocmai pentru că – operatorul este Benoît Delhomme, un francez considerat cel mai meseriaș cameraman din mână din cinematografia mondială.

Și mai este și întrebarea dacă Willem Dafoe este actor american sau european.

Este din SUA, în mod cert, însă, după soție, are și cetățenie italiană, stă foarte mult în Europa și lucrează și mai mult în filme europene sau de tip european.

Și chiar dacă, după părerea unui critic american, este actorul care trece cel mai rapid de la privirea caldă la cea rece, nu este o vedetă hollywoodiană, cel puțin nu în sensul în care este Tom Cruise sau George Clooney.

Venind dinspre teatru, Dafoe este un actor total, unul care, dacă am lua doar forța autentică a interpretării, trebuia să primească cel puțin patru Oscaruri până acum, dar este foarte posibil să nu primească nici unul, ceea ce este mai mult decât normal în cazul lui.

Să mergem mai departe așadar, nu înainte să dăm verdictul, restul, ceea ce va urma fiind doar firimituri de la banchetul filmelor de artă.

După părerea noastră, alături de „Favorita” (The Favourite), „La Porțile Eternității” (At Eternity s Gate) este filmul cel mai valoros al anului trecut și care deja e de referință atunci când vorbim de filme, odată foarte la modă, care prelucrează viața vreunui artist.

Cei doi ani de dinainte de moarte din viața celui mai cunoscut pictor modern – de Van Gogh, respectiv de faptul că și-a tăiat urechea a auzit toată lumea – sunt recreați de regizor din perspectiva artistului și a artei sale, nu din cea a poveștii persoanei artistului, foarte dramatică de altfel, atât de dramatică încât un regizor tipic american putea realiza și un thriller de primă mână din materia primă oferită.

Pe Schnabel însă îl interesează mai puțin evenimentele din viața fizică a lui Van Gogh, el este preocupat să expliciteze nașterea artistului și a artei sale, respectiv rolul marii arte în viața omului și în evoluția omenirii.

Decurgând de aici, se întâmplă lucruri nemaipomenite în acest film: camera încearcă să redea lumea așa cum, putem presupune din picturile sale, o vede Van Gogh, de unde mișcările camerei ce par dezordonate care imită ceea ce vede ochiul, nu ceea ce reclamă ecranul lat și sunetul Dolby Stereo.

O mențiune pentru muzică, deranjantă tare pentru unii spectatori care îl așteaptă în continuare pe Bruce Willis într-un Hamlet de super acțiune, este asigurată de pianista-vedetă Tatiana Lisovskaya, poftim, o altă europeană și într-adevăr ea, muzica de pian a Lisovskaya-ei, te va bântui mult timp după ce ai terminat vizionarea filmului.

Dar ceea ce este, probabil, unic, sunt picturile lui Van Gogh, unele în timpul execuției lor – Perechea de bocanci, Portretul Doamnei Ginoux, Portretul Doctorului Gachet, al poștașului Roulin etc – efectiv „refăcute” de pictorii care au participat la acest proiect, în frunte cu regizorul-pictor Schnabel și inclusiv Dafoe, actorul care l-a personificat pe tulburatul artist.  Sunt chiar curios ce se va întâmpla cu aceste „recuzite”, pe undeva sunt convins ca le vom revedea la vreo expoziție pseudo-Van Gogh.

Închei, că de povestit oricum n-am ce, acesta este filmul care trebuie văzut pentru a înțelege ce tot îndrug eu aici, închei, cum am spus, cu omagiul adus lui Willem Dafoe.

Americanul cu opt surori și frați, cu origini inclusiv olandeze – Willem este forma olandeză pentru William – actorul excepțional care se simte bine în filme independente și de artă, nominalizat de patru ori pentru Oscar, fără prea mari șanse nici atunci, nici acum și care de acum încolo – chiar dacă este cu 25 de ani mai în vârstă decât personajul pe care îl joacă -, pentru cei care își iau inima în dinți și se riscă, va fi imaginea din film a lui Vincent Van Gogh.

În mod sigur nu se va mai face un alt film care să-l poată înlocui cu o altă față, ochi, gură și nici un alt film despre artiști care să spună mai multe despre iadul asumat cu bună știință în care trăiesc continuu marii creatori…

Nota autorului: