Oscar Special: „Ford v Ferrari” – Depășire imposibilă sau cum cred eu că am fost fraieriți din nou…

    de Lajos Notaros | 28 ianuarie 2020, 12:00 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Topic special

    3

    (foto: caranddriver.com)

    Pentru mine este surpriza neplăcută a serii intrarea unui film despre curse de mașini la nominalizarea pentru cel mai bun film.

    Filmele acestea sunt mai aparte, acțiunea fiind predominantă, o acțiune care nu are nimic de-a face cu acțiunea din filmele de acțiune. Să nu confundăm, nu e vorba de urmăriri de mașini, nu e Fast și Furious și cu atât mai puțin locotenentul Bullitt, adică Steve McQueen și al lui Ford Mustang, cu care urmărește răufăcătorii pe bulevardele ondulate din San Francisco.

    E vorba chiar de curse de mașini, de Formula I, Le Mans sau cursele Nascar. Interesant, de altfel, cu asta basta, diferitele și nenumăratele raliuri, Dakarul de exemplu, nereușind să trezească interesul cineaștilor, cel puțin nu în măsura în care au reușit primele trei. Dar și așa sunt relativ puține filme remarcabile despre această lume, în fond, ce poți face, spectaculozitatea curselor pune în umbră dramele umane care se desfășoară în culise.

    Au fost totuși câteva.

    Eu îmi aduc aminte de Marele Premiu, „Grand Prix”, cu James Garner și Yves Montand, film pe care l-am vizionat la sfârșitul anilor ’60 la noul cinema Dacia, fiind copleșit de calitatea stereofonică a sălii, zgomotul infernal al mașinilor de curse reușind efectiv să mă lipească de scaun de parcă eram și eu într-una din ele. Văd acum că a fost un mare succes pe atunci, luând și trei Oscaruri tehnice, sunet, mixaj și efecte. Cu alte cuvinte nu degeaba m-a lipit de scaun. Apoi a fost „Le Mans” cu deja pomenitul Steve McQueen, regele nedepășit de atunci al cool-ului, iar mai nou a fost „Rush”, un film care brodează pe rivalitatea sportivă dintre britanicul James Hunt și austriacul Niki Lauda.

    Cel de acum, regizat de James Mangold, este nominalizat de asemenea la trei categorii tehnice, sunet, mixaj și montaj, surpriza fiind, așa cum am spus, nominalizarea a patra, cea pentru cel mai bun film.

    Nu o va lua, nicio problemă, să vedem totuși ce i-a condus pe cei care au nominalizat-o.

    Povestea este simplă. Se bazează pe un fapt real, dorința companiei Ford de la mijlocul anilor șaizeci de a intra în competiții cu scopul de a schimba imaginea mașinilor sale: populare, ieftine, banale, chiar urâte. După ce nu reușesc să cumpere Ferrari, hotărăsc să construiască ei o mașină care să concureze invincibilul Ferrari la cea mai celebra cursă de mașini de atunci: cea de 24 de ore de la Le Mans.

    Pentru asta recurg la singurul american care a câștigat cursa cu o mașina britanică, Aston Martin, împotriva lui Ferrari, Carroll Shelby, cel care acum și de atunci încoace se ocupă prin firma sa, Shelby American, de pregătirea mașinilor de curse. Shelby, bolnav de inimă, ține foarte mult ca pilotul cu care va lucra să fie un britanic pripășit prin Los Angeles, cam falit și rău de gură, numit Ken Miles.

    Restul, cum se spune, e povestea. O poveste cam modificată, e drept, să corespundă așteptărilor publicului, care vrea – nu-i așa? – excepționalism american, situații fără ieșire din care se iese în cele din urmă. Și nu oricum, ci eroic, desigur.

    N-am să vă spun povestea aceasta recondiționată, oricum mă plictisește, important e că filmul nu este rău pentru ce își propune, dar nici de Oscar nu este. Cele două personaje centrale, Shelby și Miles, sunt jucate de Matt Damon și Christian Bale, dar toți actorii își fac bine meseria, fără însă să iasă cu asta din comun.

    Spectacolul e pe măsură, mașinile vuiesc așa cum ne așteptăm și până la urmă învinge cine trebuie.

    Sau aproape.

    Ken Miles în cele din urmă este victima unei decizii a șefului echipei Ford, cel care, având în vedere că trei echipaje Ford dominau cursa, Miles fiind mult în față, îi cere să încetinească și să între la finiș bară la bară cu ceilalți doi, dar astfel Miles, care a stabilit recorduri după recorduri, este clasificat pe locul 2. Și nu-și va lua revanșa niciodată pentru că moare după două luni, în timp ce încerca Fordul pregătit pentru cursa de la anul, mașina care va domina încă trei ani Le Mans.

    În film, faptul că a ieșit doar pe locul doi, în timp ce a fost cel care a dominat cursa, este prezentat mult prea „cinematografic” și american, corect politic, moment în care realizăm de ce nu are ce căuta filmul lui Mangold printre cele mai bune.

    În realitate, Miles, după ce a aflat decizia arbitrilor, a zis ceva care suna perfect în gura lui Christian Bale: „I think I`ve been fucked”.

    Nu e nicio problemă dacă „Ford v Ferrari” ia vreun Oscar la sunet. Sună, într-adevăr bine. De parcă ai fi acolo. Sau aproape. Dar sună siropos de fals atunci când ne uităm la oameni, la povestea lor adevărată, la drama lui Ken Miles.

    Dacă ar lua și Oscarul pentru cel mai bun film, cinefilul avizat ar trebui să repete replica lui nepreluată în scenariu.

    Nota autorului

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Nu stiu la ce film v-ati uitat…sau poate chiar nu aveti habar de curse cu masini, adrenalina generata sau fortele G care actioneaza intr-o curba luata cu peste 250 km/h…

      Este cel mai bun film din ultimeke 6 luni (peste Bad boys sau Star wars…); sau poate sunt eu pasionat si chiar m-am simtit in masina lui Ken Miles in timpul filmului.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.