Oscar Special: „Dune” – o reciclare ca la carte, dar fără „condiment” real

    de [email protected] | 13 februarie 2022, 4:03 PM | Film | Oscar Special | Pop Culture | Topic special

    0

    (foto: Flickreel)

    Denis Villeneuve e un regizor pe care te poți baza. După „Arrival” și „Blade Runner 2049”, a devenit peste noapte o vedetă a SF-ului hollywoodian, chiar dacă nu a adus niciun „desert” nou pe masă, primul fiind o adaptare după o carte, iar al doilea, continuarea filmului cult al lui Ridley Scott, tot o adaptare după o carte. Villeneuve nu are profunzimea lui Kubrick sau Tarkovski, dar are, totuși, un stil cizelat, ușor de recunoscut, și este extrem de serios în ceea ce face. Iar asta e pe placul producătorilor de la Hollywood, mai ales în sfera SF, în care există o anumită intoleranță pentru chestiuni riscante cum e originalitatea, drept pentru care pedala e apăsată cu vervă în grandioasa mașinărie cinematografică a reciclării.

    Villeneuve este omul potrivit dacă producătorii vor să împuște doi iepuri deodată: box office garantat și aprecieri destul de bune și din partea criticilor mai exigenți, răsărind la orizont, astfel, inclusiv 2-3 nominalizări la Oscar. De fapt, mai nou, sunt luați în vizor trei iepuri, cel din urmă fiind așa-numitul „streaming war”, adică lupta pentru supremație și abonați gârlă între serviciile de streaming video deținute de marile studiouri, care au învățat de la atotputernicul Disney că singura șansă de a surclasa „regele” Netflix este exploatarea francizelor. Warner Bros., cu al său HBO Max, a înțeles asta, iar după scoaterea de sub naftalină a (până nu demult) trilogiei „Matrix”, a obținut dreptul de a reinventa – respectiv a readapta – faimoasa serie de romane sci-fi a lui Frank Herbert.


    Foto: IMDb

    Este o readaptare pentru că, după cum se știe, a mai existat o tentativă în anii ’80, cu marele Lynch la cârmă, dar care a fost o variantă atât de dezastruoasă încât n-avea cum să nu devină un film cult, un „guilty pleasure” pentru cinefili, din ligheanul cu rebuturi precum „Barbarella” (1968) sau „Flash Gordon” (1980). Au mai fost și două adaptări pentru televiziune relativ recent, sub forma unor miniserii, dar astea contează acum mai puțin.

    Acel „chickenshit of a movie” a fost, este și va rămâne cel mai mare regret al lui David Lynch (un cineast cu o viziune cinematografică aparte, de altfel), singura lui scuză fiind că n-a avut nicio libertate creativă, studioul (Universal) suflându-i permanent în ceafă și urlându-i în microfon ce să facă și cum să facă. Filmul „Dune” din 1984 a încercat imposibilul, și anume comprimarea poveștii într-un film de 2 ore, iar din acest motiv, este complet lipsit de coerență și pare (de fapt, este) o caricatură mizerabilă din care publicul nu mai înțelege nimic, cu excepția fanilor care au citit și cărțile și au investit – era să zic au irosit – timp prețios în vizionarea repetată a acelei „capodopere” bizare.


    Foto: Looper

    Noul „Dune” vrea – și reușește – să fie mai matur, mai contemporan, mai uman și mai credibil, chiar dacă vorbim despre o poveste distopică din anul 10.191, care, la bază, rămâne tot o alegorie geopolitică clocită în vremurile contraculturii numită „Beat generation”, cu toate rețetele recognoscibile: pro-eco-radicalism, anti-materialism sau pro-psihedelism (acel „spice”, care în română s-ar traduce în „condiment”, este fără ascunzișuri un drog miraculos, care permite până și călătoria în spațiu – fără mișcare). Apoi mai e și laitmotivul direcționat spre condiția umană și accentul puternic pe spiritualismul exotic (islamic, în cazul de față), pompat cu elemente supranaturale de dragul artei.

    Adaptarea lui Lynch a nuanțat aceste aspecte mult mai intens, exacerbând starea halucinogenă, doar că a căzut în greșeala parodiei, prin care s-au eclipsat într-un mod grotesc toate acele referințe care trebuiau să fie subtile. Villeneuve abordează „Dune” dintr-o perspectivă mult mai temperată, 100% trează, ceea ce nu e neapărat o hibă, povestea căpătând astfel ceva aproximativ esențial, ceva ce precedenta producție cinematografică nu avea: sens.

    Un alt atu al lui Villeneuve este că, de regulă, își construiește filmele pe o tensiune plasată pe trepte precise, cu pași atenți, mici, dar siguri, fără să atingă un punct culminant bombardat de clișee. O cerință de bază în cazul de față, deoarece noul „Dune” a fost gândit din start ca o franciză compusă din cel puțin trei părți, cu potențialul de a continua povestea în seriale spin off pe HBO Max.


    Foto: IMDb

    Cadre lente, cadre care „șușotesc” despre un act violent ori dramatic, petrecut în afara spectrului vizual în care ne-a lăsat regizorul, respectiv atenția mărită pe reacțiile protagoniștilor (adesea dezvăluite înainte să aflăm ce a provocat șocul), toate aceste trucuri tehnice vechi, îmbrățișate și „personalizate” de Villeneuve, secondate de seriozitatea maximă (până și ideea vagă a umorului e tăiată fără scrupule din filmele lui), îi conferă regizorului francez-canadian un loc distinct în cinematografia contemporană și îi „cimentează” amprenta în SF-urile cu un aer mistic, prin care reușește să convingă, practic, întregul auditoriu, că peliculele sale nu sunt chiar o joacă de copii.

    Rețeta funcționează, așadar, „Dune” a prins în acest an o nominalizare și în cea mai importantă categorie la Premiile Oscar, „Cel mai bun film”, istoria stă însă dovadă că filmele sci-fi sunt cam de umplutură în această categorie, marea majoritate a juriului având alte gusturi, posibilitatea unui câștig fiind, astfel, infimă. În acest caz particular, juriul Academiei chiar ar avea dreptate, filmul este de fapt un blockbuster care iese nițel mai mult în evidență prin tehnică, dar în ochii celor care nu sunt fanii genului, nu este o producție memorabilă. Nici cinematografia lui Greig Fraser („Rogue One”, „Zero Dark Thirty”) nu este atât de remarcabilă (este nominalizat și în acea categorie), este chiar mult sub imaginea filmului „Blade Runner 2049”, sub coordonarea lui Roger A. Deakins (câștigător a două premii Oscar, cu „Blade Runner 2049” și „1917”). Pe alocuri, până și vechiul „Dune”, al lui Lynch, avea cadre mai fascinante din punct de vedere vizual.

    Cu zece nominalizări – cam multe! – este însă aproape imposibil ca filmul să nu încaseze 2-3 premii, cel mai probabil în domenii tehnice, cum ar fi „efecte vizuale”, „sunet” și „design de producție”. Nu în ultimul rând, are șanse mari și la „coloană sonoră”, datorită lui Hans Zimmer, acest Beethoven contemporan. Well done, Villeneuve! Your work here is done.

    Nota autorului:

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    4 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.