Oscar Special: „Drive My Car” – viața e o eternă traducere

    de Iulia Notaros | 10 martie 2022, 3:56 PM | Film | Oscar Special

    0

    (foto: St. Louis Magazine)

    În filmul „Departe”, al lui Nuri Bilge Ceylan, personajul principal este un fotograf agasat de existență, proaspăt părăsit de nevastă și nevoit să găzduiască, la presiunile familiei, un văr de la țară ajuns la Istanbul să-și caute de lucru. Vărul nu prea are noroc în căutările sale, iar relația cu unchiul rămâne distantă și tensionată. Plictisit în camera lui, se duce în sufrageria unde unchiul se uită la televizor. Agasat de prezența tânărului, unchiul schimbă canalul și se uită, ca în transă, la Stalkerul lui Tarkovski. Excedat de lentoarea filmului, vărul cedează și se duce la culcare, după care unchiul, victorios, schimbă canalul și se uită la niște filme erotice.

    Ideea cu care se joacă, subversiv, Ceylan, este că există o categorie de filme de artă, prea lente și prea lungi, la care de fapt nimeni nu vrea să se uite – „Departe” are o încă o lungime clasică, sub două ore, dar „Somn de iarnă”, filmul cu care Ceylan a fost palmdorizat, a fost tăiat cu cruzime la montaj, de la patru ore și jumătate la mai accesibilul trei ore și un sfert. Vă promit, ajung fix acum la filmul despre care vorbim în cronica curentă, „Drive My Car”, care împărtășește cel puțin două elemente cu „Somn de iarnă”: are trei ore, și e puternic influențat de dramaturgia lui Cehov.


    Foto: variancefilms.com

    Regizorul Ryûsuke Hamaguchi nu avea cum să bănuiască, asemenea majorității populației planetei, că filmul lui lung, lent și hipnotic se va perinda prin cinematografe sau pe serviciile de streaming într-o perioadă în care Rusia, și implicit produsele ei culturale, se bucură de o reputație, eufemistic spus, proastă. În zilele trecute am citit fragmentele de jurnal ale scriitorului ucrainean Oleksandr Mykhed care, nevoit fiind să-și abandoneze căminul din Kyiv și refugiat într-o zonă încă neatacată a Ucrainei, invoca boicotul absolut al Rusiei, inclusiv al scriitorilor și artiștilor care nu au nimic cu războiul curent, sau chiar i se opun. Atitudinea lui Mykhed, supus traumelor imediate ale atacului, e de înțeles. Dar eu tocmai țineam în mână un volum cu dramele lui Cehov, pe care-l împrumutasem de la bibliotecă sub privirea destul de îndoită a bibliotecarei. Motivul era simplu. Văzusem „Drive My Car”, în care piesa „Unchiul Vania” e o parte integrantă a narațiunii lungi și lente, și mi-am dat seama că nu mai rețin exact firul acțiunii, ceea ce, mi-am zis eu, mi-ar fi oferit o cheie și mai bună de interpretare a filmului. Filmul îl văzusem înainte de invazie, și cu mintea mea încă inocentă, mi-am zis așa: ce interesant juxtapune Hamaguchi elemente de cultură occidentală, în principal anglo-saxonă, rusă, japoneză și coreeană într-un tot unitar.

    Nuvelele care stau la baza poveștii sunt scrise de Haruki Murakami, poate cel mai occidentalizat scriitor al Japoniei contemporane, ca urmare și cel mai cunoscut cititorilor din afara țării. Nuvela care dă titlul filmului „Drive My Car” preia titlul unei melodii a Beatleșilor, formație mult iubită de Murakami. Alte elemente ale narațiunii sunt preluate din alte două nuvele ale aceluiași volum (apărut și în română cu titlul „Bărbați fără femei”), „Șeherezada” și „Kino”. În film, personajul principal, Kafuku (Hidetoshi Nishijima), participă la un festival de teatru unde montează „Unchiul Vania” într-o variantă experimentală: actorii nu vorbesc aceeași limbă. Datorită unui incident în care a fost implicat un participant al festivalului în unul dintre anii anteriori, organizatorii îi cer lui Kafuku să accepte ca mașina lui mult iubită, un Saab 93 roșu ca focul și întreținut ca o cutie de bijuterii, să fie condus de un șofer local, pentru a evita orice alt accident nedorit. Kafuku acceptă fără mult entuziasm, mai ales când șoferul se dovedește a fi o foarte tânără șoferiță, Misaki (Tôko Miura). În drum spre repetiții, Kafuku ascultă o înregistrare a piesei din care lipsesc replicile lui – cele ale celorlalte personaje sunt citite de o voce feminină, care se dovedește a fi Oto (Reika Kirishima), soția lui Kafuku, care a murit în urma unui accident cerebral neașteptat.


    Foto: Deadline.com

    Piesa devine, încet dar sigur, modul prin care comunică toți participanții poveștii. Actorii aleși pentru diferitele roluri ale piesei își interpretează pasajele în limbile lor materne: japoneză, mandarină, havaiană sau limbajul coreean al semnelor. Singurul mod în care pot ști ce le spune partenerul lor de conversație este că au citit piesa în prealabil, o piesă scrisă inițial într-o limbă pe care niciunul dintre ei nu o cunoaște. Kafuku și Misaki, în ciuda tensiunilor și neîncrederii inițiale, ajung să se cunoască foarte bine și să comunice într-un mod neașteptat de profund – deși au aceeași limbă maternă, la începutul poveștii, ei nu se înțeleg. Mediul care traduce între ei, din japoneză în japoneză, e vocea nevestei moarte citind „Unchiul Vania” în mașina roșie cu care străbat Japonia. Nu e întâmplătoare nici locația festivalului: Hiroshima. Dacă nu am avea cunoștințe de istorie, am vedea doar un orășel japonez cochet, parcă puțin prea modern și aranjat, cu un lac cu vederi superbe, pe malul căruia este cazat Kafuku. Cunoscând istoria, tot peisajul devine locuit de fantome. Fantome locuiesc și în trecutul lui Misaki, iar Kafuku împarte în mod foarte intim o fantomă din trecutul lui cu Kôshi (Masaki Okada), tânărul pe care l-a ales să-l joace pe Vania: un actor destul de succes, acesta fusese amantul nevestei lui Kafuku. Limbajul comun pe care cei doi îl împart este nu doar textul, același pe care trebuie să-l interpreteze în piesă, ci și poveștile pe care Oto, soția lui Kafuku, le împărtășea cu ambii în timpul întâlnirilor amoroase.

    Viața tuturor poate părea însingurată, nedreaptă, fără de ieșire, ca un drum cu mașina printr-o noapte nesfârșită, fără speranța unui răsărit. Un film lung, monoton, la care, sincer, nu te-ai uita, dar nu ai găsit alt canale și ai rămas blocat în tranzit. Putem să ne războim, să ne nimicim în conflicte mici, zilnice și banale, sau în conflicte care zguduite lumea. Sau putem să ne vorbim, să ne tot vorbim în limbi străine până găsim o scânteie care să ne traducă singurătățile și temerile într-o poveste comună.

    Nota autorului:

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.