Trecând peste fiorul evident care m-a cuprins (chiar dacă evenimentele relatate în „Colectiv” nu mi-au fost deloc străine), un singur gând m-a măcinat pe întregul parcurs al filmului: când se mai termină? Firește, întrebarea mea lăuntrică n-avea de-a face cu durata efectivă a documentarului, ci mai degrabă cu constatarea tristă a realității, cu observarea acestui sistem bolnav, abject, criminal și incurabil de corupt, care condamnă societatea la descompunere, la tragedii după tragedii. Se va termina vreodată această nepăsare grosolană la nivel înalt, această insultare, această persiflare a oricărei încercări de a aduce țara pe calea normalității???

Ce a însemnat pentru noi, ca națiune, tragedia de la Colectiv? Dincolo de durere imensă, empatie și furie… dincolo de proteste, ce efect a avut flacăra care s-a aprins în inimile românilor conștiincioși? Cât timp a trebuit să treacă până să se stingă și ultima crăpătură roșie din cenușă?…

Puterea documentarului „Colectiv” se ascunde exact în aceste întrebări nespuse. Totodată, pentru că viața bate filmul, puterea documentarului regizat de Alexander Nanau se mai ascunde și în ceva ce mi-a amintit de un interviu Special Arad cu fostul director ARTE France, Thierry Garrel, care a avut un răspuns splendid la întrebarea „Ce credeți că este cel mai important în producerea unui documentar?”: „Adevărul… și un nou soi de umanism. Cred că se petrece acum o nouă «Renaștere»”. Dar în ceea ce privește spectatorii, se petrece, oare?

În afara întrebărilor retorice, mai putem constata că s-a produs un fenomen… de după fenomen. Mă refer mai întâi la răbufnirea maselor, respectiv trezirea la realitate a multor români din acea perioadă a protestelor, iar pe urmă, mă refer la această neașteptată depășire a granițelor, prin documentarul „Colectiv”, respectiv propagarea în lume a unei episoade de tristă amintire a țării noastre, dar care e încă foarte departe de linia de final. Desigur, complet altfel privesc românii acest documentar, față de americani, de exemplu. Pentru ei e o poveste nouă și șocantă, pentru noi e o amintire tulburătoare… și aproape că e o banalitate cotidiană, în continuare.

Doar ca un fapt divers (și unul ironic): cine s-ar fi gândit acum cinci ani că ne vom putea bucura la un moment dat pentru succesul global numit „Colectiv” (din perspectiva dublei nominalizări la Oscar, ca să nu mai vorbim de recenziile elogioase în publicațiile prestigioase din lume)? Bineînțeles… având în vedere subiectul documentarului, e o bucurie abstractă, dulce-amăruie.

Pe de altă parte, dar rămânând în zona cronicilor și a faptelor cronic-ironice, în recenzia The New York Times despre documentarul „Colectiv”, criticul Manohla Dargis se întreabă într-o paranteză cum se face că un ziar de sport și-a dezvoltat o asemenea uimitoare echipă de investigație. Totodată, se mai întreabă care este cronologia exactă a evenimentelor. Ziaristul se referă la lipsa unor semnalizări precise a axei timpului în documentar. E o observație corectă, într-adevăr, e o chestiune posibil derutantă pentru unul de afară, deoarece filmul vâslește prin apele tulburi ale realității românești deopotrivă cu un calm de oțel debordant, cu un ritm calculat parcă la milimetru și la secundă, precum și, pe alocuri, cu o viteză halucinantă, cu o mânie tacită, dar cu lovituri precise exact acolo unde doare mai tare. Întrebarea e dacă reușește regizorul Alexander Nanau, în tot acest timp, să respecte și regula de bază a fairplay-ului, aceea de a rămâne obiectiv până la capăt? Asta nu mai e o curiozitate formulată în The New York Times, mi-a venit în minte mie chiar spre sfârșitul filmului și a fost consemnată și de criticul român Andrei Gorzo, care subliniază că regizorul simplifică și romanțează ideea că puțini oameni luptă împotriva Puterii. Nu de parcă n-ar avea dreptate, într-un fel, aș adăuga eu. E de menționat însă acest aspect, deoarece unul dintre eroii documentarului este Ministrul Sănătății de atunci și, întâmplător, chiar de acum, Vlad Voiculescu, care părea că a deranjat acolo, sus, pe unii și pe alții și a fost și este ținta unui jihad mediatic și politic. Contextul diferă puțin, desigur, acum fiind pandemie, iar atunci șocul de după Colectiv, ca să nu mai vorbim de dezvăluirea afacerii „Hexi Pharma” (practic, accentul filmului e mai degrabă pe acest caz, decât propriu-zis pe incendiul din club sau protestele de după), care a coincis cu numirea lui Voiculescu în funcție, venit pe atunci ca independent, din sfera civică. Mărul discordiei este însă același, în esență, în ambele cazuri: sistemul sanitar în plină putrefacție, pe care majoritatea politicienilor, de decenii, au preferat doar să-l ascundă după draperii.

Mi-am dat discret o palmă pe față, zâmbind cu silă, vânzându-i în documentar și pe „celebrii” (din păcate, am forțat ghilimelele, dintr-un impuls subiectiv, recunosc) Mihai Gâdea și Mircea Badea. Evident, Gică Contra și aprigi amândoi, așa cum ne-au obișnuit de atâtea ori cu atitudinea lor… care ne ocupă tot timpul. La un moment dat apare în film și Andrei Gheorghe, ceea ce m-a surprins plăcut, chiar dacă nu spune nimic. Vine, zâmbește și pleacă. S-a întâmplat cu vreo 2-3 ani înainte să moară.

În schimb, adevărata vedetă a documentarului este, așa cum probabil ați aflat deja, jurnalistul Cătălin Tolontan, pe atunci redactor-șef la Gazeta Sporturilor. Despre care… cred că nu aș exagera dacă afirm că a realizat cea mai importantă investigație de presă a deceniului în România, dacă nu chiar din toate timpurile.

Publicația Independent notează că filmul „Colectiv” este o demonstrație de forță a jurnalismului („și merită un Oscar – sau poate chiar două”, ca să parafrazez întregul titlu). Ce aș mai putea adăuga, așadar, la un titlu atât de elocvent? Ce altceva… decât că sper, totuși, ca în cazul unei statuete câștigate (poate chiar două), să nu ne îmbătăm cu bucuria falsă, cu caracterul iluzoriu al unui eventual succes de o asemenea manieră, ci mai degrabă să reflectăm, cu toții, la mesajul acestui film, în caz că există vreunul. Eu zic că există. Iar pe de altă parte, noi, jurnaliștii (precum și regizorii de documentare), ar trebui să luăm acest film – sau, mai precis, subiectul filmului – ca un etalon, un exemplu concret și familiar că se poate. Se poate obține ca, măcar, adevărul să iasă la suprafață. Și dacă chiar se vrea mai mult de atât, trebuie să avem speranța și convingerea că se poate schimba câte ceva, inclusiv în România. Chiar dacă de cele mai multe ori doar câte un pic sau doar pe moment, chiar dacă niciodată în mod decisiv, permanent. Chiar dacă e o singură flacără aprinsă în sufletele cititorilor sau privitorilor. Acea flamă (sau urma ei)… va rămâne acolo, în conștiința colectivă.

Și avem nevoie de ea.

La urma urmei, odată cu trecerea timpului, obiectivul principal și lecția substanțială a oricărei povești istorice – și în definitiv a oricărei investigații sau documentar – se rezumă doar la atât: să nu uităm.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: CineMagia