Cunoscut ca Sam Mendes, regizorul britanic, școlit pe scenele din West End și care a luat un Oscar pentru regie cu primul său film, realizat în 1999, „American Beauty”, a fost înnobilat chiar de anul nou, tocmai la timp pentru ca ultimul său film, întitulat simplu „1917”, să-i pună cireașa pe tort la Gala Oscar.

Nominalizat la 10 categorii, are șanse mari la cinematografie, poate și la regie și unele categorii tehnice, eventual chiar să fie recunoscut ca cel mai bun film realizat în 2019.

Problema cea mare, chiar dramatică, cu ultimul film al lui Sir Samuel, evaluat nu de mult de Forbes ca fiind a 15-a personalitate culturală britanică, este că de la prima impresie pare supraevaluat din toate punctele de vedere.

Problemele încep chiar cu titlul filmului, cel care este de fapt 6 Aprilie 1917, exact ziua în care SUA declară război Germaniei, înclinând astfel balanța primului măcel mondial spre Antanta formată pe atunci din Franța, Marea Britanie și Italia, încă Rusia și deja și România.

E o zi de vineri, înfloresc cam devreme cireșii în nord-estul Franței, iar războiul pare că nu se va termina niciodată, nemții dominând tactic și strategic frontul de Vest. Și acum se fac că se retrag, dar comandamentul britanic își dă seama că este vorba de o capcană. Pentru a salva situația și a opri un atac al unei unități britanice de 1600 de oameni, care astfel se vor duce la moarte sigură, se recurge la o măsură disperată: doi caporali, unul dintre ei cu un simț de orientare deosebit, având și un frate locotenent la unitatea aflată în vizor, sunt trimiși să ajungă printre cadavre  și gropi noroioase ale unui „no man`s land” populat de toate pericolele imaginabile la unitatea respectivă cu ordinul să oprească atacul plănuit în dimineața care urmează.

Adică sâmbătă, 8 Aprilie, atunci când lumea întreagă a aflat deja că americanii au intrat și ei în război, dar deocamdată pe front se luptă doar britanicii și francezii împotriva nemților.

Nu, nu apare nicăieri în film acest amănunt, această stranie coincidență, cele aproape două ore – mai nou filmele excelează prin lungime – povestesc doar odiseea celor doi până la unitatea periclitată. Ajunge doar unul, dar, absolut previzibil, în ultima clipă reușește să oprească atacul sinucigaș, deși colonelul jucat 2 minute de Benedict Cumberbatch îl trimite pentru asta undeva despre care nu dorim să spunem mai multe.

Cronicile de până acum remarcă calitatea extraordinară a cinematografiei, în general calitățile tehnice ale filmului, cu toate acestea pe Rotten Tomatoes, agregatorul de filme cel mai cunoscut de pe Internet, nu reușește să treacă de 90 de puncte din 100, în timp ce concurentele sale cele mai importante la cel mai bun film sunt cu mult peste această cifră.

Și într-adevăr, directorul de imagine este acel Roger Deakins care pe lângă faptul că a fost operatorul predilect al fraților Coen, a reușit Oscarul la a 14-a nominalizare, în 2017, cu „Blade Runner 2049” a lui Denis Villeneuve. De altfel, Deakins a lucrat cu cei mai mari, fiind cel mai nominalizat operator la Oscar din istoria cinematografiei.

Cu toate acestea și la el se vede ceea ce la Mendes este chiar deranjant de vizibil: faptul că în ultimul deceniu a lucrat la cele două filme Bond: Deakins doar la „Skyfall”, Mendes și la „Spectre”.

Bravura tehnică depășește și pune în umbră valoarea dramaturgică și începe să funcționeze de la un moment dat în gol, așa cum se întâmplă în 1917 cu imaginea care este făcută astfel încât să creeze iluzia că este fără montaj, un singur „take” cum spun americanii. Nu este, desigur, fără montaj, așa cum nici locațiile nu sunt în Franța, ci construite în Anglia, dând impresia unor decoruri de teatru, nemaivorbind de elementele din uniforma militarilor pe care de la o poștă se vede că sunt confecționate acum, nu în 1917. Comparația se poate face cu armele, care sunt de epocă și cu curelele diferitelor genți de echipament, care sunt făcute cu tehnologia de azi. Am specificat toate astea și pentru că pe lângă scenariul original – povestea bunicului – filmul este nominalizat și la production design, respectiv machiaj. Apropo de machiaj, atunci când moare prietenul, devine neverosimil de alb cadaveric în câteva clipe.

Să încheiem, deci, cu ce s-a întâmplat în cele din urmă cu povestea bunicului.

Spre deosebire de cititorii mei mai tineri, eu sunt destul de bătrân să fi auzit povesti de bunici din Primul Război Mondial. Am auzit multe, dar nici una eroică. Era vorba în aceste povești de spaimă și oboseală cronică, de murdărie, chiar păduchi, mâncare proastă, ofițeri proști și încrezuți și despre singura grijă a soldatului, să ajungă acasă în viată cât mai repede.

Sir Samuel, trebuia să vă hotărâți: sau e noroi peste tot sau câmpuri înflorite și flori de cireș. În filmele de război, spre deosebire de cele cu James Bond, congruența dintre imagine și realitate, chiar și imaginată, este foarte importantă.

Că așa e prea străveziu mesajul: dacă glod și mizerie și cadavre în descompunere, sunt doar acolo unde se întâmplă faptele eroice, iar nițel mai încolo poți găsi un câmp imaculat înflorit care te așteaptă doar să meditezi asupra ororilor războiului.

Nu cred că așa v-a povestit bunicul, apropo de nominalizarea la scenariu original.

Nota autorului:

Surse foto: IMDb