Oscar Special (18) Phantom Thread – Cusut cu ață albă

    de Iulia Notaros | 4 martie 2018, 1:52 PM | Film | Oscar Special

    0

    Daniel Day-Lewis a declarat că rolul din Firul fantomă va fi ultimul din carieră, decizie care, luată la doar 60 de ani, poate părea stranie. Privită însă în contextul întregii cariere a englezului, stranietatea devine relativă, putem spune chiar normală, definitorie pentru traseul lui Day-Lewis. Cunoscut pentru implicarea totală cu care își abordează rolurile, el a jucat relativ puțin și a evitat repetarea aceluiași tip de personaj, una dintre metehnele frecvente ale actoriei, care atinge uneori și cele mai mari nume din breaslă. Singura serie cumva obsesivă este a personajelor irlandeze jucate în filmele lui Jim Sheridan, primul din această serie, Piciorul meu stâng, fiind și cel care i-a adus primul Oscar.

    A doua statuetă i-a fost atribuită pentru Va curge sânge, film al aceluiași Paul Thomas Anderson care semnează și Firul fantomă, iar a treia pentru Lincoln. Ambii s-au arătat încântați de colaborarea din Va curge sânge, lucru rar, mai ales pentru Day-Lewis, care în general se lasă încântat de prea puține lucruri. Pe lângă personajele irlandeze, aceasta este poate cealaltă trăsătură definitorie a carierei: l-au interesat mereu rolurile foarte (pentru unii chiar prea) serioase.

    Pare așadar firesc ca ultimul rol al lui Day-Lewis să fie în filmul unui regizor care îi oferise un rol imens, complex, dificil și negru ca petrolul care se amestecă abundent cu sângele din titlu. Problema cu Firul fantomă este însă una relativ simplă: pur și simplu nu are amploarea ideilor care în mod normal îi caracterizează atât pe Paul Thomas Anderson, cât și pe Daniel Day-Lewis. Senzația e asemănătoare cu momentul în care un compozitor specializat pe simfonii se apucă de scris muzică de cameră, dar folosește aceleași reguli, care vor părea inevitabil ușor deplasate.

    Day-Lewis îl interpretează pe Reynolds Woodcock, croitor-vedetă al Londrei anilor ’50, personajul e însă inventat, chiar dacă poate fi considerat o distilare la esență a unui gen, cum era de altfel și Daniel Plainview în Va curge sânge. Intenția de a crea personaje-arhetip e clară și din nume: woodcock, numele englezesc al sitarului, poate fi tradus și ca și cocoș de pădure, dar și ca și cocoș de lemn, Reynolds fiind în același timp arțăgos, pasiv-agresiv și formalist. Un asemenea rol îi permite actorului o libertate creativă cumva măsurabilă: spectatorul are așteptări clare în ceea ce privește personajul, dar acestea nu sunt la fel de îngrădite ca atunci când se interpretează o persoană reală. În acest context, e interesant faptul că principalul contracandidat la Oscar al lui Day-Lewis la Oscar e un alt englez, Gary Oldman, care îl joacă pe nimeni altul decât Winston Churchill și astfel are și prima șansă: sunt puține personaje ale căror mimică, ticuri, fel de a vorbi le cunoaștem mai bine, deci știm că Oldman face o imitație superbă. Până la urmă însă e trist că un actor de la talia lui Oldman trebuie să accepte un astfel de rol ca să i se recunoască meritele: la un actor bun capacitatea de a imita e aproape de la sine înțeleasă, dificultatea vine când trebuie să creezi un personaj complet de la zero.

    Reynolds Woodcock e o astfel de creație superbă, șlefuită până la absolută verosimilitate de Day-Lewis: fiecare gest, fiecare tresărire nervoasă a feței, fiecare silabă articulată par desprinse din realitate și te conving imediat că ai de-a face cu un nemernic pretențios, în echilibru delicat pe limita patologicului. Mulți critici l-au descris pe Woodcock ca o distilare a masculinității toxice atât de discutate în zilele noastre, așezând-o pe Alma, partenera interpretată formidabil de actrița luxemburgheză Vicky Krieps, la polul opus, al unei feminități care-i contracarează excesele. O citire posibilă, dar ușor forțată: sora lui Reynolds, Cyril (un nume voit masculin, de altfel) e aproape identică în comportament și apucături ca și el, unul dintre elementele de forță ale filmului fiind scena micului dejun, repetată de mai multe ori, în care se manifestă dinamica duală dintre Reynolds și Cyril, pe de o parte, și Reynolds împreună cu Cyril și Alma, pe de altă parte.

    Toate relațiile din film sunt în fond lupte pentru putere: Reynolds își domină, în mod de la sine înțeles angajatele, dar se consideră de fapt superior din toate punctele de vedere și majorității clientelor foarte înstărite, ajungând până la punctul unde, ajutat de Alma, sustrage rochia croită special pentru nunta unei contese nevrednice, care pângărește creația îmbătându-se și făcându-se de râs în ea. Pe de altă parte însă chemarea lui pentru croitorie nu ar avea nici un sens dacă nu ar fi finanțată de baronese și prințese, lucru înțeles perfect de Cyril, care se considera frecvent mai lucidă decât Reynolds, și se dedică unui management cu mână de fier, care pe lângă cliente le includea și pe partenerele lui Reynolds.

    Pacea căminului Woodcock este întreruptă de Alma, care după un șir de manevre aproape plictisitoare (filmul e aici salvat de Day-Lewis și Krieps, care ar fi meritat cel puțin o nominalizare, dacă tot vorbim de Oscaruri) decide să-l controleze pe Reynolds într-un mod care, bănuim, i se pare subtil și feminin regizorului și scenaristului Anderson. Cei care nu au văzut încă filmul și vor să lase intact singurul semi-mister din poveste ar face deci mai bine să sară peste propoziția care urmează: Alma îl otrăvește pe Reynolds cu niște ciuperci. Nu într-atât încât să-l omoare, ci doar cât să-l îmbolnăvească și să-l facă dependent de ea, de grijile aproape maternale pe care ni s-a dat de înțeles că și le dorește oricum, prin câteva miraje oedipiene în care-și vede mama.

    Riscul major al unui film despre arhetipuri este că ratează linia de demarcare dintre arhetip și loc comun, iar Firul fantomă cade din păcate puțin în direcția nedorită. Actorii sunt excelenți, pe lângă Day-Lewis și Krieps se remarcă și Lesley Manville, nominalizată și ea la Oscar, spre deliciul amatorilor de picanterii hollywoodiene, ea fiind și fosta lui Oldman, deci cine știe, poate se vor părui deasupra unei salatiere dacă sunt premiați amândoi. Povestea este însă subțire, cusută dintr-o dantelă cam șubredă, care se rupe la primul contact mai serios cu realitatea. Un premiu surpriză pentru Day-Lewis ar fi pe deplin meritat, dar pe termen lung ar fi mai bine dacă ar reveni asupra deciziei de a se lăsa de actorie și și-ar încheia cariera cu un film cusut cu o ață mai puternică.

    Nota autorului:



    Surse foto: IMDb

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.