Ca regulă generală, când iese omul de la film, are o idee clară despre cam ce a văzut în ultimele două ore, asta dacă are noroc, și viziunea artistică a regizorului nu cere lungirea, cel mai frecvent absolut inutilă, a poveștii, care devine astfel un supliciu semi-interminabil. Exemplul clasic, Eternitatea și o zi al grecului Theo Angelopoulos, pe care l-am suspectat de ironie subversivă când am simțit că devin una cu plasticul fotoliilor din vechiul cinema Mureșul, ca să aflu apoi cu stupoare că trece de pragul magic al celor două ore cu doar 17 nesfârșite minute.

Tot lung (dar niciodată plictisitor) e și The Square / Pătratul, filmul suedezului Ruben Östlund, și tot câștigător al Palm d’Or, asemeni Eternității. Nu că un astfel de premiu ar însemna prea multe, în nici un caz nu consens critic sau valoare asigurată, vezi foarte recenta și aprinsa dezbatere suscitată de filmul Adinei Pintilie, Nu mă atinge-mă, câștigător al Ursului de Aur la Berlin. Divaghez puțin, în venă aproape östlundiană, ca să-mi exprim dezamăgirea că limba română încă nu a produs un verb similar palmdorizării și pentru festivalul de la Berlin, propun deci termenul frumos și util de ursificare.

Revenind la The Square, victoria sa la Cannes a stârnit mai puține controverse, în pofida faptului că încalcă flagrant regula generală exprimată mai sus: după aproape două ceasuri și jumătate în care ai râs, foarte frecvent, ai și plâns poate puțin, uneori le-ai făcut pe amândouă la un loc și ai rămas mască la întorsăturile mai neașteptate ale poveștii (adică toate, explicația mai jos), habar nu ai ce ai văzut de fapt. E o comedie? E o dramă? E critică socială? E o farsă absurdă? Toate la un loc? Are vreun scop precis, sau e un artefact aruncat aproape la întâmplare în mijlocul publicului, sperând să obțină o reacție, asemeni gestului artistic care-i dă titlul?

La prima vedere povestea ar putea părea simplă: ne aflăm în Suedia, și Christian, un domn danez arătos și prosper (Claes Bang, sublim în redarea aroganței din ce în ce mai subminate de confuzie) e directorul unei galerii de artă prospere, care se pregătește pentru o nouă expoziție. Ceea ce urmează să i se întâmple, însă, nu este o poveste în sensul clasic al termenului, ci o serie de scheciuri din ce în ce mai absurde legate de un fir narativ destul de lax. Omului i se fură telefonul în condiții destul de suspecte, și cum suntem în ordonata Scandinavie, condițiile suspecte implică prezența unor imigranți. Reacția lui Christian, pe cât de neașteptat de stupidă, pe atât de perfectă ca sursă de umor negru, îl pune pe o traiectorie ilară, despre a cărei detalii este mai bine să nu spunem nimic. S-a tot vorbit despre păcatul mortal al spoileruirii în legătură cu Războiul stelelor, dar el este de fapt mult mai grav în cazul unor OZN-uri cum e The Square: oricine e familiarizat cât de cât cu saga lui Lucas va avea idei destul de clare despre cine trebuie să iasă cu fața curată și de ce. În The Square însă totul e la voia întâmplării, sau a unei sorți mult mai cinice decât ne-am fi închipuit vreodată.

Scena poate cea mai discutată și interpretată este a cinei festive, în care își face apariția personajul enigmatic interpretat de Terry Notary, a cărui prezență pe afișul filmului pare de asemenea una dintre manevrele prin care Östlund manipulează interpretarea filmului său: scena cheie nu este neapărat scena cheie, pentru că nu există o singură cheie a citirii acestui film inclasificabil. La fel de fundamentală poate fi și scena, de o ilaritate absolută, în care o lectură solemnă este tulburată de prezența unui spectator cu sindromul Tourette, care lansează înjurături din ce în ce mai intolerabile și intolerante. Sistemul operațional al unei minți suedeze și, prin extensie, mințile multor reprezentanți ai culturii occidentale actuale intră în colaps: pe de o parte ar lua apărarea vorbitorilor, asaltați de abuzuri verbale virulente, pe de altă parte, aflând că persoana în cauză suferă de ceea ce este în fond o dizabilitate, îndepărtarea lui nu este politically correct.

Am menționat mai sus că Christian e danez, drept urmare vorbește în daneză, pe care interlocutorii lui suedezi o înțeleg în linii mari și îi răspund în suedeză (fenomenul poate cunoscut celor care urmăresc seriale scandinave, cum ar fi The Bridge). Are mai apoi și o relație, ați ghicit, foarte stranie cu o jurnalistă americană, interpretată de Elisabeth Moss, cu care deci vorbește în engleză. Fenomenul este cunoscut ca code switching, aplicabil conversațiilor care decurg simultan în cel puțin două limbi, dar Östlund îl aplică aici și limbajului cinematografic.

Rezultatul este un film care te asaltează cu enigme, cu întrebări cărora insistă să nu le răspundă, sau, și mai aiuritor, le răspunde printr-o nouă întrebare. O colecție de incertitudini, asemănătoare operelor de artă din muzeul lui Christian, care devin și sursa altei scene antologice, în care trebuie rearanjate perfect niște grămăjoare de nisip incluse în demersul artistic. Ideea principală a Pătratului din film ar fi să-i inspire pe spectatori spre altruism și toleranță, dar totul o ia razna, încet, dar sigur și pe acest plan. Ne punem alte întrebări, se nasc îndoieli, chestionăm certitudini, dar filmul refuză încăpățânat să le răspundă concret. Ceea ce, până la urmă, e singura cale onestă. Filmul nu a făcut decât să ne arunce o plăcintă cu frișcă plină de întrebări în față. Răspunsurile urmează să le găsim noi.

Nota autorului: