Scriam, acum ceva vreme, undeva pe FB… Nici nu mai știu care a fost subiectul și nici nu e, practic, relevant. Dar am folosit un fel de figură de stil, definind un limbaj mai puțin ortodox, către trivial, prin următoarea remarcă: „exprimare de peluză!” Am și fost apostrofat pe temă, cum că eu nici nu știu care este gradul de intelectualitate al celor care populează peluza. Mi-am spus că respectivul care m-a interpelat poate are dreptate și că am catalogat prea drastic un grup care, la urma urmei, are un coeficient de inteligență peste medie și doar pasiunea și obișnuința fac ca locul ocupat de acest grup să fie la peluză, unde eu credeam că stau cei mai puțin dotați intelectual. Mi-am și făcut mea culpa, deși când am postat nu m-am referit la capacitatea intelectuală a ocupanților peluzei, ci doar la modul verbal de manifestare. În fine, gata cu introducere; revin la subiectul „cald”…

Duminică, mi-am luat inima-n dinți, certificatul de vaccinat, cartea de identitate și biletul de meci și-am purces ușor spre stadion. Mi-am închipuit că revederea cu stadionul va fi de bun augur, că voi asista la un spectacol, că fotbalul în Arad poate, merită și trebuie să fie un fenomen social la care să participe reprezentanți ai tuturor păturilor sociale, indiferent de profesie sau vârstă. Mi-am închipuit un „family events” cam ca mersul la Teatru sau Filarmonică, păstrând desigur proporțiile. Și?

Înainte de a începe practic partida, peluza a luat foc. La figurat, desigur… Scandări, încurajări, celebrul „De la Dunăre la Sena…”, un spectacol frumos. Apoi a început să pâlpâie ceva. Mai întâi au fost ceva „plăcuțe suedeze” la adresa fostului primar. După, aceleași „îndemnuri” și la adresa actualului primar. Mă rog, gusturile politice nu se discută, nu critic opțiunea galeriei de a se descărca, fie și numai verbal, dar acest limbaj venit din străfundurile intelectualismului peluzei nu prea cadra cu ceea ce mi-am imaginat eu ca fiind o sărbătoare, un eveniment în care să venim cu copiii, cu soțiile, cu mamele. Mă rog, un eveniment social. Mi-am spus că, odată cu acele scandări, după ce s-au mai răcorit „oxforzii”, „haidelbergii” și „harvarzii” din tribună, ne vom uita la meci, vom încuraja sportiv și civilizat echipa favorită, că doar aici e Arad, „Occidentul” României, noi suntem etalon de civilizație. Aș!

A venit scandarea cu Poli. Știți, aia cu „Cine nu sare/ori e cu Poli, ori e prost de moare”. N-au găsit altă rimă. În fața mea, la vreo șase-șapte rânduri, un domn mai în vârstă, cu vizibile dificultăți de deplasare, stătea săracu’ și nu știa ce să facă. De sărit nu prea putea, după înfățișare nu părea prost, iar după îmbrăcăminte era clar fan UTA. Cum s-a simțit oare domnul respectiv, cum s-au simțit mulți alții care nu erau genul de spectator care să țopăie la scandările imberbe ale galeriei. Ca să nu pară proști sau fani Poli trebuiau să sară? Întreb, doar, pentru că sunt într-o dilemă de percepție, mai ales că nu știu să fi jucat cu Poli sau să fim în competiție cu Poli. Dar am trecut și peste asta! Oricâtă intelectualitate dobândim, ne bântuie scheletele din dulap. În fine, a mai fost un rând de… „plăcuțe suedeze” și la adresa echipelor bucureștene, dar nici nu mai contează.

Concluzia? Una simplă. Cine sunt eu să critic? În fond, și știu că o să mi-o iau, e un meci de fotbal, iar la fotbal se înjură, se vociferează, se distribuie „plăcuțe suedeze” la tot cartierul (vorba Alinei Răducănoiu, de acum două decenii, un „clasic” în viață). Admit și asta, dar atunci hai să lăsăm ipocrizia asta cu intelectualitatea peluzei, cu fotbalul fenomen social și cu încurajarea de a duce la meci femeile și copiii. Cele două nu se potrivesc. Vorba „perversului de pe Târgu Ocna” (iar citez din „clasici” în viață): Ori suntem golani, ori nu mai suntem. Cu studii superioare, desigur!

Ori dăm „plăcuțe suedeze”, ori nu mai dăm. Da’ să știm și noi…