joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    O întâmplare de pomină, cu Prefectul Avram Crăciun

    de Eugenia Crainic | 11 decembrie 2020, 7:52 PM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    1

    În anul 1993, în aprilie, aveam 20 de ani și pășeam pentru prima oară într-o redacție de ziar, ca ziarist. De altfel, ca ne-ziarist nu pășisem deloc înainte, deși mi-aș fi dorit sau, cel puțin, visam la asta mai mereu. Odată însă ajunsă ziarist cu acte-n regulă, la ziarul local cu cel mai mare tiraj din țară, Adevărul de Arad, a trebuit să trec și peste obstacolul unui „botez” al profesiei, „botez” pe care mai experimentații mei colegi (a se nota că nu i-am numit „mai bătrânii” mei colegi!) s-au gândit să-l facă greu spre imposibil de realizat. Astfel, am primit sarcina de a-i lua un interviu Prefectului în exercițiu al Județului Arad, care era nimeni altul decât Avram Crăciun. În fine, știam ce e acela un prefect, ce responsabilități are într-un județ, știam bine cu ce se „mănâncă” funcția respectivă, fiind o cititoare ferventă de cotidiane locale și, în plus, știam și de numele Avram Crăciun, pe care îl întâlneam în mai toate aparițiile editoriale de la vremea respectivă. Ce nu știam deloc era ce personalitate are Avram Crăciun, cum vorbește, cum se exprimă și cum comunică, mai ales, fiindcă un ziarist nu poate apărea în fața unui interlocutor fără să caute să se informeze inclusiv asupra acestor aspecte. Fac tot ce pot însă, întrebând în stânga și în dreapta și aflu că Prefectul Județului nu e un bau-bau, că e comunicativ și că nu va fi nevoie să-i scot cuvintele din gură cu cleștele ca să am de-un interviu de maximum 1500-2000 de caractere. Așa că pornesc spre Prefectură, convinsă că voi realiza interviul vieții mele, având perfect aranjate pe rafturile minții cele cinci întrebări țintite, bine documentate, despre tot atâtea evenimente apropiate, în legătură cu care speram să aflu amănunte din gura reprezentantului Guvernului în teritoriu.

    Bine primită la Prefectură, sunt rugată să-l aștept pe Prefect în Sala Rotondă a instituției, unde urma să apară și el în câteva minute. A și apărut. Un munte de om, extrem de jovial, cu zâmbetul pe buze, foarte bucuros că va petrece, după cum singur a spus, „câteva minute alături de o domnișoară drăguță” și nu cu „babalâcii” cu care, adăugă el, era obișnuit! Apoi mi-a strâns mâna, o mână imensă, puternică, în care palma mea s-a făcut, efectiv, nevăzută. După care, am început interviul. Un interviu stufos, despre care îmi amintesc și azi cu un surâs îngăduitor în colțul gurii, cu atât mai mult cu cât pentru mine a devenit chiar un coșmar. Avram Crăciun, cu un talent ieșit din comun, răspundea aproape la fel și folosind fraze interminabile, la absolut orice întrebare pe care i-o adresam. Fiindu-mi jenă să-l întrerup pe însuși prefectul Județului când vorbește, încercam să-l determin, prin diverse gesturi, că aș vrea să trec la următoarea întrebare, însă… nicio șansă. Tot ce-mi mai rămăsese de făcut era să întorc și să schimb casetă după casetă în bătrânul meu reportofon, ajungând, la final, să plec din Prefectură cu un interviu în care Prefectul nu-mi răspunsese clar la nicio întrebare, nu lămurisem nimic din ce-mi propusesem să lămuresc și teamă mi-era că „marfa” de pe casete va putea să devină nu un articol de ziar de câteva sute de caractere, ci unul uriaș, de dimensiunile unei nuvele.

    Complet răvășită, m-am întors în redacție și am început să derulez casetele, una câte una, scriind cu pixul pe hârtie, cum altfel! Pe vremea aceea așa se obișnuia, să-ți „scoți” materialele înregistrate pe hârtie, apoi să le „perii”, respectiv să renunți la balast, păstrând doar informația primordială, respectiv mesajul, apoi să rescrii articolul final cap-coadă, de data aceasta cu titlu și semnătură și să-l predai unor „culegătoare”, acestea fiind niște doamne care băteau la mașină cu viteză și care, mai departe, îndreptau produsul spre traseul pe care acesta trebuia să îl parcurgă până ajungea să devină articol de ziar.

    Eu însă, deși petrecusem o după-amiază întreagă scriind mărunt vorbele lui Avram Crăciun pe niște coli A4, tăiate din hârtie tipică de ziar și aflate mereu la dispoziția noastră în redacție, eram departe de a fi cu tot interviul scos de pe reportofon. Am continuat noaptea, acasă, apoi a doua zi, la redacție, apoi până seara, tot în redacție, terminând târziu de tot, cu ochii cât cepele, extenuată, dar, mai ales, disperată. Nu aveam nicio idee cum voi face un interviu de 1500 de caractere din cele 28 de coli A4, mâzgălite mărunt, față-verso, cu limbarița domnului Avram Crăciun, care mi-a vorbit nu doar mult, ci și, incredibil!, fără rost. Sau, cel puțin, pe lângă subiect.

    În fine, am făcut ce-ar fi făcut orice femeie în locul meu. Am plâns. Am plâns prelung, amarnic, cu lacrimi cât bobul de piper, umezindu-mi cămașa din spinare, de disperare că mi se cere interviul „pe mâine”, că „tehnicul” stă după mine, iar eu abia terminasem de transcris „marfa”, fiind extrem de departe de momentul în care ea ar fi putut avea o variantă finită.

    După cum vă puteți imagina, mă vedeau chinuindu-mă toți colegii. Pe unii, mai ales dintre cei ajunși în redacție împreună cu mine, i-am simțit îngrijorați pentru ce mi se întâmpla. Pe cei din vechiul staff al ziarului însă îi observam, printre lacrimi, amuzându-se. Nu fățiș, însă nici prea nervoși și îngrijorați nu păreau, în fața posibilității ca eu să nu predau nicio marfă în seara aceea. Între noi fie vorba, n-aș fi fost în stare nici într-o săptămână de atunci încolo să scot ceva din interviul ăla. Chinul meu a luat sfârșit doar când m-a chemat directorul ziarului, făcându-i-se, probabil, milă de mine, și mi-a spus, jovial, că nu trebuie să livrez niciun interviu, fiindcă el însuși vorbise cu Avram Crăciun să mă încurce puțin, în virtutea prieteniei dintre ei și a faptului că orice profesie se catalizează mai bine în urma unui „botez” numai bun de ținut minte.

    Pe moment, am fost furioasă. În chiar clipa aceea aș fi putut să-i „ucid” pe toți. N-am făcut nimic însă, plecând acasă și încercând să diger ce mi se întâmplase. În fine, a doua zi am fost sunată de însuși Avram Crăciun, care m-a chemat la Prefectură și mi-a răspuns, succint și elocvent, la toate cele cinci întrebări ale mele, pe care le ținuse minte exact. Aveam interviul! Ne-am despărțit îmbrățișându-ne, Prefectul Crăciun invitându-mă să îl caut ori de câte ori doresc să aflu lucruri interesante pentru cititori din interiorul Instituției Prefectului. „La revedere, dragă Jeni!” Așa și-a luat rămas bun atunci, iar de atunci, ori de câte ori ne-am reîntâlnit, instituțional, iar apoi pe stradă sau oriunde, chiar până în anii din urmă, din „dragă Jeni” nu m-a scos.

    Am aflat, ieri, cu deosebită amărăciune, că Prefectul Crăciun s-a stins din viață. L-a răpit virusul mizerabil, care ucide fără să aleagă deja de prea multă vreme. Auzind trista veste, mi-a revenit instantaneu în memorie prima mea lecție de ziaristică și primul meu interlocutor, omul uriaș, dar blajin și cumsecade, care a fost Avram Crăciun. La revedere, domnule Prefect!

    Foto: arhiva personală. Avram Crăciun era nelipsit de la sărbătorile ziarului!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    5 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.