Filmarea e scurtă, admit cu un strănut deloc mut și mii de scuze zgomotoase de rigoare. Puteam să filmez – nu-i așa? – până dimineața, pe răcoare și cu fața la soare, ori mai degrabă la luna de pe cer până una sau alta, dar m-a țâșnit între timp, grosolan și grosso modo fix în plină figură o cruntă răceală, așa că nenorocirea-i mare și de lungă durată. Recunosc spășit și cu înc-un strănut scurt și faptul că filmarea e de sâmbăta trecută, cândva de după ora 2 (două) noaptea… și mai recunosc cu mâna pe șervețel că l-am văzut până și duminică, cam tot pe la ora aia, dar baiu’ ăl’ mare e că aveam la îndemână un Nurofen, păstrat pentru zile și nopți negre și umede de transpirație, eram așadar pregătit de tot și pentru tot, în primul și în primul rând pentru combatearea răcelii care urma să vină… însă tot degeaba. Nimeni și nimic, în schimb, nici măcar luna de pe cer nu m-a pregătit sufletește și gazetărește în viața vieții mele pentru a-nțelege și a procesa în creier profunzimea teoretico-filosofică și rolul practico-tactic al acestui obiect ștrașnic al muncii, respectiv această fixație fixată fix spre un punct fix.

Fix la asta m-am gândit – jur! – fix douăj’ (20) de secunde, cât timp am și filmat… și fix în cap nu mi-a trecut că poate-l perturbasem în agitația-i febrilă pe câmpul muncii și în preocuparea-i obsesivă în liniștea nopții pe aspersorul aspirant la titulatura de „Aspersorul Anului”, ori „Aspersorul inventiv și perseverent și grijuliu pentru stâlpul vieții de pe colțul din centrul centrului Aradului – 2018”.

Scuzele de rigoare, deci, pentru ultima oară și aplauze și confetii și pompieri voluntari în delir, vă rog frumos, și pancarte cu mesajul „Mă piș pe Manneken Pis că-i degeaba și prost și fără rost în viață”… dar mai ales: „Să crești mare, stâlpule!”. Hai noroc și sănătate!

PS: Nu mai am Nurofen. Se vede?

PPS: Cred că articolul de față-i un pamflet, așa că tratați-l ca atare, iar răceala cu Nurofen, sau ceva.