Dubravka Ugresic, scriitoare născută în Croația și care s-a autoexilat în propria conștiință protestând astfel în fața unui război (cel din 1991, izbucnit în fosta Iugoslavie) pe cât de real, pe atât de absurd. În 2005 publică Ministerul Durerii, o carte scrisă despre război, dar târziu după încheierea lui, parcă așteptând liniștea care să-i limpezească stilul literar și să nu-l încarce cu trăiri puternice și răzbunătoare. Autoarea se pierde o dată cu personajul în care s-a creat păstrându-și, atât ca un reper al existenței, cât și ca pe-o reminiscență a genei și a apartenenței geo-politice, dragostea pentru literatură.

Toate războaiele pe care le purtăm în noi sunt absurde: sfâșie ireparabil naținuni, schilodesc conștiințe individuale sau de grup, hrănesc demonii unei umanități care se leapădă prea ușor de propriile idealuri. Personajul cărții , pe cât de feminin, pe atât de puternic, alege să plece din țara natală nu de frica sau teroarea războiului, ci din dorința unei libertăți a propriilor convingeri și cu speranța că, de oriunde ar striga, poporul ei se va trezi. Părăsește Zagrebul în plin război și, după căutări prin țări și locuri care să-i fie acasă, ajunge și se stabilește la Amsterdam. Aici se redefinește și încearcă , cu detașare , să-și deslușească propria existență și să reconfigureze spiritual patria pe care a lasat-o în urmă. Nu-și poate renega originile și, ca un dat al sorții, ajunge să predea Limba si Literatura fostei Iugoslavii unei grupe de studenți exilați și fugari la fel ca și ea. A fugit de un război, dar pentru ea a început un altul… a început războiul în propria limbă, dar acum i se pare străină și rece. A început războiul între viziunea ei clară, individuală, clădită spiritual și cea colectivă, diversă, plină de ură și de sechelele studenților pe care-i avea la pupitre.

„Mă piș…pe…mă scuzați, tovarășa, pe limba aceea în care există expresia: «copilul meu doarme de parcă ar fi înjunghiat». În toate celelalte limbi ale lumii copii dorm ca niște îngeri (…)”

De aici începe cu adevărat lupta de a schimba conștiința unor oameni pentru care istoria nu a făcut decât să-i dezumanizeze. Avea în fața sa o provocare…o grupă de studenți de sexe diferite, de vârste și condiție socială diferite și care purtau în ei ecoul unei limbi ce instiga la violență.Toți erau căutători de liniște și de meleaguri pe care să renască, de paradisuri printre oameni vii și copii care dorm ca îngerii. Personajul, la fel ca și scriitoarea, nu a avut o menire ușoară, dar cu luciditate și sinceritatea devoalată a temerii unui nou început, a reușit… cum altfel decât prin terapia scrisului și a lecturii, să alunge demonii parcă purtați de ea și de studenții ei ca pe-un blestem al strămoșilor.

Finalul cărții este impresionant. De obicei, cititorul se așteaptă ca finalul să fie limpede, toate întâmplările și trăirile să concluzeze într-un mesaj scurt și concis care să-i rămână ca o sinteză a cărții. Scriitoarea a ales o variantă deschisă oricărei și oricâtor continuări individuale. Fiecare cititor, cu atât mai mult (dar nu neapărat) dacă este unul din fosta Iugoslavie, își poate contura propriul final…al cărții sau al dramei personale… Fiecare cititor poate alege tonul și armonia propriei sale limbi. Un secret pe care îl divulg pentru a vă stârni curiozitatea de a citi această carte: autoarea împrăștie pe câmpiile olandeze un blestem care să răsune peste toate granițele pământului dar, nu prea târziu, să se închidă surd între granițele patriei sale.

Aleg totuși să închei cu pasajul din carte care m-a făcut să scriu aceste rânduri. „Uneori mă cuprinde neliniștea mea. Atunci îmi iau geanta, îmi arunc haina pe umeri și ies în grabă din casă. Igor nu se mai oferă să mă însoțească, mă lasă singură, știe unde mă duc. De cele mai multe ori îmi place să merg pe țărmul mării, pe una din plajele lungi de nisip. Îmi plac plajele olandeze toamna târziu și iarna când devin pustii. Stau și privesc cenușiul mării și al cerului. Stau așa o vreme, încremenită, întoarsă spre un zid imaginar, apoi deschid gura din care încep să se scurgă cuvinte. La început mai lent, apoi din ce în ce mai repede și mai sonor. Ca un monstru din basm, un balaur, șuier scoțând limba care începe să se despice în croată, sârbă, bosniacă, slovenă, macedoneană. Întoarsă spre zidul imaginar lovesc ritmic cu fruntea în vânt și vorbesc. Nu cred în Dumnezeu,nu știu nici măcar o singură rugăciune. Învăluită de vânt, întipărită în peisaj ca o fotografie panoramică veche, eu, învățătoarea,șefa de promoție, articulez ceea ce știu, litania mea balcanică. Alung duhurile rele cu roiuri de cuvinte. Sparg cu un glas puternic sticla nevăzută ca Oskar Matzerath (notă:personajul principal din Toba de tinichea al lui Gunter Grass ). Dau drumul cuvintelor cum elimină sepia cerneala.Transmit sunete fără destinatar, ca o scrisoare răsunătoare vârâtă în sticlă (…) Iar când mesajele mele se epuizează, când fruntea îmi înțepenește de vânt, părăsesc împăcată plaja. În urma mea nu rămâne nimic. Întinderile olandeze sunt la fel de bune precum erau pe vremuri sugativele de la școală. Absorb tot. „

Blestemul nu vi-l divulg (se întinde pe 3 pagini, în versuri), dar vă recomand aroma celor trei sute și ceva de pagini din cartea unei vieți și singura pagină dintr-o istorie care, indiferent de limbă, mai mult renaște decât ucide. Ministerul Durerii ( 2005), Dubravka Ugresic.